– Ce este un vis, bunicule?
– Visul este un fluturaş care zboarǎ spre
câmpuri stelare, Ştefan. Adunǎ muguri de dor
şi le presarǎ în gândurile noastre.
Atunci se naşte clipa.
Ploaia repezitǎ şi rǎcoroasǎ din acea zi de varǎ fierbinte, trezea la viaţǎ moleşeala gândurilor mele. Aerul proaspǎt mǎ îndemna la scris. Îmi cǎutam inspiraţia pe o foaie de hârtie albă rotind pixul în gol ca şi cum urma sǎ fac cerculeţe… Am rǎmas cu mâna în aer când, privind afarǎ involuntar, prin geamul şiroiat de ploaie, sub un copac, un bǎiat şi o fatǎ de vârstǎ şcolarǎ adǎpostiţi de scuturarea norilor, se sǎrutau.
Brusc m-au inundat amintirile şi magia clipei trǎite cândva în copilǎrie se dorea scrisǎ într-o poveste. Cuvintele erau acolo decând lumea. Mǎ aşteptau.
Ciudat! Titlul dispǎruse. Eram sigur cǎ l-am trecut. Emoţia aducerilor aminte mi-l rǎpise. Îl cǎutam nǎuc prin memorie, dar nu era…
Şi am plecat sǎ-l caut în poveste.
………………………………………………………………………………………………………………………….
Nu pot uita niciodatǎ acea zi!
Era o duminicǎ de august. Dimineaţǎ a plouat, iar tata nu m-a lǎsat sǎ ies cu oiţele la pǎscut. ”Mai spre prânz” – a zis el, sǎ zvânte soarele iarba.
Aveam şi noi, în cǎsuţa noastrǎ de la marginea oraşului, patru oi şi un berbec. Treaba mea era sǎ le duc la iarbǎ în fiecare zi într-o pǎdurice de salcâmi. La Salcâmi, i se spunea. Crescuse pe câmpia ce se deschidea la marginea oraşului. Era un petec de verdeață plin de păsărele. Dupǎ prânz, mergeam la şcoalǎ.
Fiind duminicǎ, era timp pentru pǎscut. Cu toate cǎ Ciuta şi Vetuţa behǎiau în ţarc, ştiind cǎ-i ora mesei, Barbony, berbecul, era mai reţinut în behǎieli. Avea și el pǎrerea lui proprie de berbec, dar dupǎ ce oiţele lui îşi behăiau dorinţa. Și avea un repertoriuuu!…
A cǎzut nepotrivitǎ aceastǎ ploaie, iar eu eram mâhnit pentru cǎ aveam o carte de citit. Împrumutasem de la bibliotecǎ ”De la Pǎmânt la Lunǎ” de Jules Verne şi eram plin de curiozitate. Ori, în curte, tata m-a pus la altǎ treabǎ. Când a vǎzut el cǎ mǎ tot fâţâiam fǎrǎ chef, a deschis ţarcul oilor şi mi-a dat dezlegare:
– Hai! Du-le la iarbǎ! Sǎ nu le mai aud behǎind!…Vezi sǎ nu-ţi uiţi cartea!
Cum s-o uit dacǎ o aveam în sân?
Nerǎbdǎtor de a citi, am ieşit din curte unu-doi. La trei eram deja la colţul strǎzii, iar oile zburdau pe drum înaintea mea. Luluţa era prima. Ştia drumul.
Doar Barbony mai întorcea capul sǎ fie sigur cǎ vin, iar eu scoteam limba şi mǎ strâmbam la el. O râcǎ mai veche dintre noi. M-a împuns de câteva ori cu coarnele lui noduroase şi l-am ameninţat cǎ i le tai cu ferǎstrǎul. Mai aprig mǎ împungea când mǎ prindea neatent. Ce vreţi?! Aşa-s prietenii!
Când am ajuns La Salcâmi, oile erau în plin ospǎţ. Aveam tot timpul din lume sǎ pot citi cartea. Mai arunc o privire ca un cioban profesionist spre lânoasele mele şi dau sǎ mǎ întind pe iarbǎ în poziţia citit. Când ce sǎ vezi?! În iarbǎ, albǎ şi lucioasǎ, grasǎ şi cǎrnoasǎ, mǎ invita la cules o ciupercǎ de câmpie. Ridic privirea şi vǎd în iarba dintre salcâmi o mulţime de puncte albe strânse în mǎnunchiuri cocoloaşe. Ahaa! Uraaa! Ciuperci! Ploaia-i de vinǎ! zic în gând. Şi gândul la o masǎ cu ciuperci fripte pe o tablǎ, mǎ stârneşte la cules… Şi cartea? – veni alt gând în minte ce-mi tǎie pofta de ciuperci. Grea alegere! Cedez în favoarea cǎrţii şi voi culege câteva ciuperci la plecare. Le frige mama acasǎ. Eu oricum le ard.
Mǎ las sǎ cad lin pe covorul verde şi când am atins iarba aveam cartea deja deschisǎ. Încep a citi şi când întorceam pagina mai aruncam câte o privire spre oiţele mele. Simţind cǎ le privesc, ridicau capul din iarbǎ mestecând lacome şi mǎ iscodeau curioase. Doar Barbony mǎ sfida cu o privire galeşǎ. Se unduia în sus şi-n jos, iar coarnele i se topeau. Parcǎ erau fosforescente. Hm! Iluzie opticǎ, îmi zic. O fi de la povestea lui Jules Verne cǎ prea mǎ fascina. Ceva se întâmpla totuşi. Plutea în aer un mister pe care nu-l conturam.
O gǎrgǎriţǎ fǎcea tumbe pe cartea mea, iar un melc îmi sǎruta mâna. O râmǎ se prelingea în jos, încet pe un bulgǎre pǎmânt, chemând-o pǎmântul. Pǎdurea de salcâmi intra prin mine şi rǎbufnea spre soare. Era surprinsǎ de un moment ce se pregǎtea sǎ vinǎ.
Şi a venit!… Încet printr-o adiere caldǎ de vânt vǎratec, apoi un vuiet de ramuri şi frunze tremurate îmi cǎuta urechile. Un Nuştiuce şi un Nuştiucum m-atrǎgea spre un Nuştiucare. O chemare de clopoţel venitǎ de Nuştiunde mǎ invita. Voiam sǎ înţeleg! Îmi muşcam buza de jos, tremurându-mi bǎrbia. Nuştiudece eram ales sǎ asist la un aşa mister. Şi am înţeles! Mirosul ierbii precum şi vraja florilor de câmpie mǎ ademeneau într-un val-vârtej Deundeva, iar eu mǎ lǎsam captiv în iureşul unui joc al naturii.
Era un vârtej bun, un vârtej ce-mi dǎdea energie. Îl simţeam prin toţi porii. Îl doream! Am intrat în el şi el în mine. Voiam în acel moment sǎ prind în mâna mea toatǎ omenirea şi sǎ o trag cu mine în vârtejul unei spirale ce depǎşea imaginaţia oricǎrui muritor. Spirala unei trǎiri intense. Aşa simţeam în acel moment şi aşa resimt şi acum. Prins veşnic într-un vârtej al atracţiilor de frumos.
Fiecare spiralǎ în inerţia ei, avea covoraşe de frunze şi flori, de parfum izbitor al câmpiei, de iarbǎ verde cu ciuperci şi rochiţa-rândunicii, de cǎrǎbuşi şi croitori gǎtiţi de spectacol, de… de… o imensitate de culori şi miresme. În mijlocul acestui carusel mǎ aflam eu. Priveam uimit cum vârtejul îmi smulgea cǎmǎşa mea portocalie şi pantalonii mei scurţi legaţi cu sfoarǎ. Un zâmbet aştepta continuarea. Nu mult, cǎci am rǎmas gol cu braţele întinse şi privirea spre cer. Zâmbeam cu tot corpul. Eram pur, eram curat… Eram omul Lumii.
Era momentul dǎruirii… şi-atunci, s-a întâmplat!
Corpul meu a fost risipit spre cer. Întâi vârtejul mi-a cerut un deget, iar eu i-am dat ambele mâini. Apoi, m-a gâdilat în tǎlpi, iar eu râzând, i-am oferit picioarele. Cu capul, gâtul şi umerii a fost o joacǎ. Mǎ fǎceam cǎ nu sunt şi vârtejul mǎ ghicea. Îmi pierdeam trupul într-o joacǎ nebuneascǎ, ameţitor de plǎcutǎ. Priveam cum bucǎţi din mine se pierdeau în vǎzduh spre cer, spre ”Ce-i Acolo şi Dincolo?” Întrebǎrile noastre de veacuri pe care le rostim atunci când privim spaţiul din care venim.
Am rǎmas singur. Fǎrǎ trup. Doar sufletul învǎluit de gânduri în Eul meu. O teamǎ fireascǎ m-a cuprins. Ce mǎ fac? Nu am ochi sǎ privesc, nu am mâini sǎ ating lumea, nu am picioare sǎ ajung speranţele din drumul meu şi mai ales, nu am inimǎ sǎ iubesc. Aveam gândul pǎrtaş la risipirea trupului meu. Şi lui? Nici nu-i pǎsa! Vârtejul s-a stins, iar eu intrasem în panicǎ.
În jurul meu, pǎdurea de salcâmi foşnea a miresme verzi, oiţele pǎşteau fǎrǎ griji, o cioarǎ spǎrgea liniştea cu un croncǎnit şi un gǎrgǎune se agǎţa de un fir de iarbǎ frecându-şi picioruşele de burticǎ. Natura câmpiei era la datorie. Eu nu eram nicǎieri în acest pastel de varǎ. Vedeam totul prin simțiri.
Gândul mă ajuta prins în sufletul meu. Eu ce mǎ fac?! Disperat, am cǎutat o ieşire. Mǎ îngrijoram la situaţia mea ca om. Cine pǎzea oile, cine termina de citit povestea lui Jules Verne, cine trebuia sǎ meargǎ în locul meu la şcoalǎ şi, mai ales, cum eram eu prezent în familia mea? Mama, tata îşi fǎceau griji. Asta mǎ îngrijora cel mai mult. Aşa cum dorul mǎ cuprinde şi acum de pǎrinţii mei.
Trebuia sǎ-mi regǎsesc trupul. Sǎ fiu un om întreg ! Sǎ fiu lumesc!
Cum sǎ fac? Trebuia sǎ plec sǎ-mi caut trupul risipit! Unde şi cum? Nu ştiam sǎ zbor, nu cunoşteam drumul spre spaţiu, eram confuz.
Deodatǎ, am tresǎrit! Gândul pe care-l bǎnuiam înţeles cu vârtejul, mǎ încǎrca cu energie, cerându-mi sǎ-l urmez. A fost de-ajuns sǎ privesc spre cer şi sufletul era în plin avânt de zbor, i-am mulţumit, în gând gândului pentru cǎ zburam.
De sus, vedeam oile, cinci puncte albe ce se mişcau pe covorul de iarbǎ, iar salcâmii se micşorau într-o patǎ verde unduitoare. Privind spre cartierul meu mi-am vǎzut casa micǎ-micǎ, mǎ şi întrebam: cum de încǎpem toţi în ea? Tata trebǎluia prin curte, iar mama era la poartǎ cu o vecinǎ. Habar n-au ei unde zbor eu acum! Voiam sǎ strig la ei, dar nu mai aveam gurǎ.
Pǎmântul era mic, foarte mic când eu deja îmi fǎceam intrarea în spaţiu.
De aici unde gândule?… Unde mǎ duc sǎ mǎ caut? Unde sunt?… Cautǎ! – mi-a şoptit gândul. Spaţiul îţi aparţine!
Cautǎ! Simplu spus. Gǎsesc acul în carul cu fân, dar trupul meu în Univers n-am sǎ-l vǎd. Trebuie sǎ simţi, sǎ ştii unde eşti. În tine eşti tu! – mi-a transmis gândul un sfat.
Off!.. În mine sunt eu. Na! Ce-o fi asta? Cum adicǎ sunt eu în mine, dacǎ eu nu mai sunt? Deci, el a spus sǎ caut. N-a spus aşa, dragii mei? Bun! Hai, la drum cu Undenuştiu, Undeopica şi Lapleznealǎ… şi la urma-urmei, are dreptate gândul ǎsta al meu! Cine mǎ cunoaşte mai bine decât mine? Aşa cǎ, am zburat mai departe sǎ mǎ caut aşa cum mǎ cunosc eu mai bine. Şi dacǎ tot am plecat la o treabǎ, barem sǎ o fac cât mai plǎcutǎ.
Nici nu mi-am terminat bine gândul, cǎ am auzit o muzicǎ venitǎ din abis cântatǎ de un instrument necunoscut. Era divin! Mǎ luase valul euforiei. Pǎi, stai aşa! Cum auzeam eu muzica dacǎ nu aveam urechi? Ciudat!… O simţeam! Deci aşa, gândule! Vrei sǎ ne jucǎm! Asta era şi în gândul meu: sǎ mǎ joc De-a Cǎutatul Trupului, un joc inventat pe loc.
Am numǎrat în gând ca la De-a V-aţi Ascunselea: Din Oceanu’ Pacific/A ieşit un peşte mic/Şi pe coada lui scria/Cautǎ-mǎ aici-şa!…
Mǎ sucesc, mǎ dau peste cap şi simt luna lângǎ mine. Luna, hoaţǎ! Se fǎcea cǎ plouǎ. M-am prins! Pe lunǎ nu plouǎ. Deci, draga noastrǎ Lunǎ ascundea ceva. Ceva din mine. Îmi fac o orbitǎ propie în jurul ei şi simt ascunse pe partea întunecatǎ degetele mâinii mele stângi, iar la o azvârliturǎ de meteorit, şi degetele mâinii drepte.
Mǎ apropii de degete şi ele, cuminţi, vin acasǎ, la sufletul lor.
Opaa! Lipsea degetul mare de la mâna dreaptǎ. Problem, dragǎ Lunǎ! – îi transmit telepatic. Se dǎdea cotitǎ. Cǎ nu ştie, cǎ poate Soarele l-a furat sau l-a topit. S-o creadǎ ea cǎ eu nu ştiam relaţia ei cu Soarele. Mǎ zbârlesc vibrând cu o frecvenţǎ de peste o mie de hertzi şi-i cad câteva cratere pe care şi-aşa de abia le mai suporta. De sub praful selenar iese la ivealǎ degetul meu mare şi, cuminte, se lipeşte de confraţii sǎi. Hai pa, Lunǎ dragǎ!
Ia te uitǎ! Am degete. Şi mâini, ioc! În loc sǎ-mi fi gǎsit întâi capul, centrul tuturor problemelor, eu dau de degete. Bune şi-astea!
Zbordenumǎvǎd spre alte spaţii. Marte mǎ priveşte curios, eu îl privesc iscoditor şi nu simt nimic. Şi-aşa nu pot sǎ-l sufǎr. O planetǎ zgârcitǎ şi zbârcitǎ ca o cǎrǎmidǎ roasǎ de vreme.
Pe lângǎ mine trece pe un fuior de luminǎ, un asteroid. Avea în vârf un picior de-al meu cocoţat ca o statuie. Fuga dupǎ el!… Mamǎǎǎ! Sǎ vezi dârǎ de aşchii multicolore în urma noastrǎ, cristale de gheaţǎ şi fâşii de luminǎ sparte de fotoni clandestini… O cursǎ nebunaticǎ între doi concurenţi diferiţi: unul material şi unul spiritual. Ce mai conteazǎ structura?!
L-am întrecut şi m-am pus stavilǎ.
– Bǎ, tu ştii ce ai pe cap?
Se uita la mine cum se uitǎ piatra de lângǎ gard ca la o arǎtanie stranie. Cap de piatrǎ, ce sǎ!Şi vâşti, i-am luat piciorul meu. Nici nu a realizat ducându-se în drumul lui galactic.
Nici nu s-a prins bine piciorul la locul lui şi pe lângǎ mine trece un alt asteroid ce zbura în zig-zag.
Nu-mi dǎdea impresia cǎ zbura cu forţa lui. Cǎlǎrea, huiduma de bolovan, celǎlalt picior al meu. Şi cu un singur picior, na, avea o tractorie imprecisǎ, aiuritǎ. Sǎrmanul! Îi sar în ajutor şi trag un fluierat telepatic, aşa cum fluier dupǎ oi, uneori. Semnalul meu l-a surprins şi, nǎucit, intrǎ cu toatǎ materia lui asteroidǎ în alt asteroid ce stǎtea la rând cuminte sǎ-şi procure de la un magazin de steluţe ceva praf de stele sǎ-şi punǎ sclipici. Impactul a dus la o ceartǎ serioasǎ între cei doi asteroizi, urmatǎ de bubuituri de scǎfârlii asteroide dure. Piciorul meu profitǎ de situaţia creatǎ şi, vâşti spre mine. L-am primit bucuros şi-mi vǎd de drum, lǎsând bolovanii în urmǎ ce se-mpungeau ca Barbony al meu.
Privesc spre infinit poate îmi vǎd şi restul trupului. Nimic. Eram confuz. Deodatǎ, pe lângǎ mine au început sǎ curgǎ râuri de luminǎ. Parcǎ erau nişte şnururi mari, mişcǎtoare ca nişte şerpi. Veneau şi plecau în diferite direcţii. Ce-o fi, o fi! Încalec pe unul din ele şi mǎ las dus în imensitate. Zburam Denumǎvedeam. Cǎutam cu gândul meu restul trupului. Nu poate fi aşa departe. Dar mai departe nu ştiu, nu cunosc. Cum sǎ mǎ gǎsesc acolo unde nu mǎ ştiu?!
Râul de luminǎ îmi dǎruia cǎldurǎ şi iubire. M-a înţeles. Gândul meu se contopise în el şi mǎ lǎsam condus cǎtre mine, cel întreg. Nu vedeam nimic. Simţeam. Simţeam cum zbor cu viteza luminii, simţeam cum prin mine trec roiuri de luminǎ şi se împrǎştiau în corole de minuni spaţiale, simţeam vibraţia curgând în tonuri line, simţeam fericirea.
Eram vrǎjit. Nici nu mǎ mai interesa trupul meu, aveam totul în mine. Eram stǎpânul Lumii, eram Universul. Eram totul!
Din inerţia zborului meu simt cum trec pe lângǎ Jupiter. Gras şi zâmbǎreţ îmi zâmbeşte complice:
– Nu, nu eşti aici! – Sǎ nu mai mǎnânci mult, grasule! – îi rǎspund sfǎtuitor.
Nu avea ce sǎ-mi facǎ, cu lumina nu poate lupta. Ea l-a creat. Mǎ copleşea, dar nu-mi era teamǎ. Era un uriaş bun, mi-am zis în gând, iar dimensiunea lui îmi dǎdea forţǎ sǎ zbor mai departe.
Numai cǎ râul de luminǎ avea altǎ traiectorie. A cotit uşor spre ieşirea din sistemul solar şi dus a fost. Avea şi el treaba lui. Cât l-am strunit eu din gândurile mele, degeaba. Nu a vrut şi pace. Am alunecat spre un alt râu de luminǎ pe care îl simţeam mai altfel, era albastru faţǎ de cel roşu-orange cu care cǎlǎtorisem de curând.
Nu era momentul sǎ mǎ întreb acest lucru pentru cǎ Ceva mǎ atrǎgea, parcǎ mǎ chema şi totodatǎ mǎ gonea. Un Ceva-Ceva puternic şi mǎreţ. Oh, da! Era regele sistemului solar, Saturn cu inelele lui de împǎrat. L-am simţit din plin şi un gând venit dinspre el mǎ fǎcea sǎ cred cǎ regele ascunde o tainǎ.
Lumina albastrǎ se concentrǎ într-un mǎnunchi de raze cu tentǎ spre violet, strǎpunge unul din inele şi se înscrie pe orbitǎ. Saturn apare, în luminǎ, primitor şi zâmbitor, dar gândul nu mǎ înşealǎ. Saturn zâmbea fals ca un vânzǎtor de pepeni pus sǎ ne pǎcǎleascǎ.
– Bunǎ ziua, domnule Saturn! – îl salut eu cu intenţii prietenoase.
– Bine ai venit, fecior cǎlǎtor! – gânguri, cu tremurat în voce, regele. Cu ce treabǎ în regatul meu?
– Mǎ caut pe mine, Mǎria Ta! Şi am mare bǎnuialǎ cǎ sunt împrǎştiat prin aceste ţinuturi. Rogu-te sǎ mǎ laşi sǎ mǎ regǎsesc!
– Ce, eşti copil? Ce sǎ fac eu cu trupul tǎu?
– Nu te supǎra, Mǎria Ta! Ştie tot Universul cǎ vrei sǎ te pricopseşti cu omenirea pe planeta ta. Azi o mânǎ, mâine un picior, se-adunǎ. Eşti invidios pe vǎrul tǎu, Pǎmântul, nene Saturn!
Nervos cǎ l-am fǎcut nene, Saturn s-a scuturat puternic la cei doi poli. Cât p’aci sǎ-i zboare inelele, iar Jupiter aştepta de o veşnicie sǎ i le captureze. Chiar ridicase un pic capul crezând cǎ a venit momentul.
– Gândeşti haotic, pui de om! Nu-mi trebuie mie oameni pe cap. Ǎştia distrug planetele cu bunǎ ştiinţǎ. Dar, uite! Sǎ nu zici cǎ sunt neam-prost ceresc, aruncǎ o privire sǎ te convingi! Ai cinci minute.
Nu ştiu de ce nu-l credeam. Sau era adevǎrat, sau îi era teamǎ de gândul meu şi cinci minute pe Saturn erau o viaţǎ de om pe Pǎmânt.
Gândind aşa, sar de pe un inel pe altul. La nici zece inele pe unde bâjbâiam îmi simt mâna stângǎ rostogolindu-se bezmeticǎ în vârtejul unui inel.
Nea Saturne, nea Saturne! D’astea-mi eşti! Transmit chemarea cǎtre mânǎ. Ea, nimic. Ţuşti pe alt inel şi era deja în cealaltǎ emisferǎ. Ciudat. Saturn e încǎpǎţânat şi nu cedeazǎ. Aştept la cotiturǎ, vorba vine, totul e rotund, urmǎtoarea rotaţie. Iat-o! Vine! Mǎ pun exact pe traiectorie şi nu-mi vine sǎ cred! Mâna a trecut prin mine. Nu mǎ vrea. Cred cǎ Saturn cu energia lui a pǎcǎlit-o cǎ nu o pune la muncǎ şi ea, sǎraca mâna mea, s-a lǎsat magnetizatǎ de şmecherul Saturn. Îmi adun forţele şi-i transmit cu toatǎ energia gândurilor mele:
– Nene Saturn! Fii îngǎduitor şi dǎ-mi ce-i al meu! Gândul meu te poate distruge şi te poate transforma într-un satelit a lui Jupiter. Stai liniştit încǎ vreo douǎ sute de ani pentru cǎ atunci omenirea se va înmulţi peste poate şi vor avea nevoie de noi teritorii din Univers. Deja, oamenii de ştiinţǎ se gândesc la tine ca la o nouǎ casǎ. Eşti mare şi primitor!
Nenea Saturn tǎcea mâlc. O ceaţǎ saturnianǎ se-mprǎştie pe planetǎ, semn cǎ regele gândea profund. Şi deodatǎ, piiing! Se fǎcu luminǎ. O luminǎ dulce, alintǎtoare şi caldǎ. Mâna mea ieşi lin din captivitatea inelului şi se lipi de sufletul meu. Nici nu am apucat sǎ mǎ bucur cǎ şi mâna dreaptǎ venea de Nuştiunde spre mine. Stǎteam cuminte pe firul de luminǎ jucându-mǎ cu degetele bucuroase cǎ aveau şi ele pe ce sta, aşteptând şi restul trupului. Puncte mici şi roşii clipǎceau pe planetǎ. Aha! Ale mele sunt!
Şi, într-adevǎr! Încet-încet, una câte una, se prindeau de sufletul meu ca un magnet, umerii, şoldurile, burtica şi pieptul cu tot cu inimǎ. Lipsea capul. Saturn dǎdea din umerii sǎi uriaşi:
– Atât am, pui de om! Atât a ajuns la mine din împrǎştierea ta. Nu pot sǎ te ajut mai mult. Drum bun mai departe şi v-aştept peste douǎ sute de ani de-ai voştri! Doar mâine nu-i poimâine.
Ei, acum ce mǎ fac fǎrǎ cap?! Umblam eu cu capul în nori, dar nici aşa! Ufff! Mai am de umblat… Parcǎ, auzindu-mi gândul, firul albastru de luminǎ se rǎsuci şi mǎ lǎsǎ sǎ cad în neant. Nu mult. Un alt şuvoi de luminǎ, alb ca neaua şi plin de cristale, mǎ prinse ca pe un fulg în valurile sale de luminǎ.
Am înţeles. Culoarea râului de luminǎ era un semn cǎ mǎ-ndreptam spre marginea sistemului nostru solar. Nu era întuneric şi nici frig. Nu simţeam asta. Aveam o bucurie pe care nu o trǎisem vreodatǎ. Eu şi Universul. Singur în tot spaţiul, dar când sǎ mǎ rotesc în jurul lui Neptun mǎ strǎpunge drept în inimǎ sunetul unui râs ca un clopoţel. Îmi era cunoscut. Mǎi sǎ fie! Şi eu credeam cǎ sunt singur.
Lumina albǎ mǎ ducea chiar acolo, spre sursa sunetului. Cu cât mǎ apropiam, simţeam o emoţie sǎgetǎtoare şi copleşitoare. Vibram ca un arc întins la maximum.
Şi impactul s-a produs. Am intrat în plin într-o fiinţǎ mult prea îndrǎgitǎ mie: Ioana, colega mea de clasǎ, fata care stǎtea în banca din faţa mea unde, pe furiş, îi atingeam pǎrul buclat şi pe sub bancǎ îi fǎceam semne cu piciorul, fata pe care o iubeam în secret şi cǎreia îi scriam pe un caiet ”bileţele” de dragoste.
Îmi venea sǎ mǎ risipesc iar în spaţiu, aşa eram de emoţionat.
Ioana stǎtea pe un cristal de gheaţǎ şi se juca cu capul meu. Mǎ mângâia pe pǎr, mǎ sǎruta şi-mi dǎdea câte un bobârnac peste nas. Asta o fǎcea sǎ râdǎ. Râsul ei mǎ înnebunea şi-mi antrena inima la trap. Când m-am ciocnit cu ea, s-a întors şi m-a luat la rost:
– Unde umbli, împrǎştiatule?
Nu puteam sǎ-i rǎspund cǎci nu aveam gurǎ.
– Vrei capul înapoi? – mǎ-ntrebǎ de parcǎ n-ar şti. Ţi-l dau dacǎ-mi dai o sǎrutare şi-mi spui cǎ mǎ iubeşti.
Şi-a dat seama cǎ nu voi putea sǎ-i îndeplinesc dorinţa decât dacǎ-mi dǎ capul înapoi. Era ca un joc.
– Poftim! Ia-ţi capul înapoi! Mereu îţi pierzi capul dupǎ mine şi-l ai mereu în nori. Uitucule! – spuse ea râzând şi dând drumul capului din mâinile ei sidefii.
Capul a-ntregit trupul meu şi-atunci m-am inundat cu iubire.
– Ai amuţit?
– Ioana!… Eu… Eu nu pot sǎ-ţi spun, aici, la Capǎtul Lumii. Mǎ aude tot Universul.
– Dar unde? Pe stradǎ când mǎ ţii de mânǎ taci ca un peşte şi eşti roşu ca un rac? Acum e momentul! Suntem singuri.
Cuvintele ei mǎ-ncurajarǎ. Începeam sǎ respir mai uşor. Am prins-o de mânǎ şi am tras-o spre mine în centrul râului de luminǎ.
– Ioana! Te iubesc!
Şi… ne-am sǎrutat… aşa ca doi adolescenţi îndrǎgostiţi pânǎ peste urechi.
În jurul nostru pluteau steluţe de luminǎ aurie. Sǎrutul nu se mai sfârşea. Un magnetism de o atracţie inseparabilǎ ne contopea în caruselul dorinţelor. Şi viteza creştea ameţitor. A început sǎ plouǎ cu cristale. Treceau prin noi şi ne trǎgeau în neant. Cǎdeam fericiţi plini de starea de bine. Viteza de cǎdere creştea şi Ioana îmi aluneca din braţe. O ţineam strâns de mânǎ, dar forţa cǎderii ne-a despǎrţit. Ioana se-ndepǎrta de mine ca o frunzǎ luatǎ de vânt.
– Ştefaaaan!!… Ştefan, unde eşti? Nu mǎ pǎrǎsi!… Ştefan!
Şi m-am trezit. Ioana mǎ zgâlţia de umeri şi striga la mine:
– Ştefan! Trezeşte-te! Te cautǎ ai tǎi. Ai adormit pe iarbǎ şi s-a-nserat. Doar eu ştiam cǎ eşti aici. Hai, acasǎ!
–Ufff!! Am adormit şi nici cartea…
– Hai! Ia-ţi cartea şi ridicǎ-te! Oile au ajuns de mult acasǎ. Dǎ-mi mâna!
M-am ridicat dându-i mâna şi priveam în jur. Se înserase. Undeva la orizont, soarele se scǎlda într-un pastel roşu-orange. Eu pluteam cu Ioana de mânǎ. Mǎ opresc lângǎ o tufǎ de salcâm şi-o trag de mânǎ spre mine:
– Ioana! Te iubesc!
– Ştiu! Mi-ai spus în vis… şi uite, aici în palmǎ am scris ceva pentru tine.
Citesc emoţionat crezând cǎ mi-a scris un mesaj de dragoste şi… rǎmân înmǎrmurit, dar nu Ştefan-copilul de atunci, ci eu, omul de acum, cel care scrie aceastǎ poveste. În palma ei albǎ şi pufoasǎ stǎtea scris ”ÎN CĂUTAREA MEA”, titlul pe care eu l-am trecut la început şi dispǎruse rǎmânând nedumerit. Credeam cǎ vârsta-mi face feste.
Un şnur de luminǎ, ca acel cu care a cǎlǎtorit Ştefan, a trecut prin mine contopind clipa de atunci cu cea de acum aducând pe acest fir din timp pe Ioana în preajma mea. Ea mi-a rǎpit titlul ca sǎ mi-l dǎruiascǎ la sfârşitul aceste povestiri conturând clipa reîntâlnirii. În poveste, ea nu mi-a arǎtat nimic pentru cǎ nu avea nimic scris în palmǎ.
– Sǎ scrii despre noi doi o poveste când vei fi mare şi sǎ-i dai acest titlu, da? – aştern eu pe hârtie, rugǎmintea Ioanei auzitǎ clar lângǎ mine.
– Da, Ioana!… aşa voi face! Deja am scris povestea, mai am puţin – îi rǎspund eu prin cuvintele ce-mi veneau pe hârtie din punctul contopirii cu Ioana.
– Hai, ia-ţi titlul şi fuguţa la scris! Terminǎ povestea! Te aştept în poveste sǎ te sǎrut!
Nu am aşteptat sǎ-mi spunǎ de douǎ ori cǎ am şi coborât în poveste…
Mǎ sǎrutǎ cu buzele fragede şi pline de soare. Surprins, mai sǎ mǎ-mpiedic. O privesc pe furiş şi vǎd în pǎrul ei buclat cristale ce strǎluceau în luminǎ. Mǎ priveşte în ochi şi râde ca un clopoţel:
– Hai, cǎ-i târziu!
Iar eu, ce mai! Zburdam! Era mai adevǎrat ca în vis.
Îmi ridic privirea spre cer sǎ vǎd stelele. Sclipeau jucǎuşe, parcǎ rugându-mǎ:
– Mai vii?
Vezi: Arhiva Proză scurtă
