Astăzi, 7 februarie 2018 se împlinesc 103 ani de la nașterea Patriarhului Teoctist (Toader Arăpașu, n. 7 februarie 1915, Tocileni, jud. Botoșani–m. 30 iulie 2007, București). Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române timp de 21 de ani, în perioada 1986–2007.
După școala primară făcută în satul natal, în 1928 a intrat ca frate la Schitul Sihăstria Voronei, urmând apoi cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț și Mănăstirea Cernica,. La 6 august 1935 devine monah la Mănăstirea Bistrița (jud. Neamț), cu numele Teoctist. În 1945 absolvă Facultatea de Teologie din București cu ”Magna cum laudae”. În această perioadă a ocupat mai multe funcții în cadrul Arhiepiscopiei București și pe aceea de diacon la Patriarhia Română.
La 1 martie 1945 este transferat, la cererea sa, în postul de preot la Catedrala Mitropolitana din Iași, de către mitropolitul Irineu Mihălcescu. Hirotonit ieromonah de Prea Sfințitul Valeriu Botoșăneanul (Moglan), arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei la 25 martie 1945.
În perioada 1946–1950 a îndeplinit la Iași funcțiile de mare eclesiarh al Catedralei Mitropolitane, exarh al mănăstirilor, iar din anul 1948, a ocupat postul de vicar administrativ al Mitropoliei, fiind ridicat la rangul de arhimandrit (1946).
În paralel urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie ale Universității din Iași (1946–1947).
La 28 februarie 1950 este ales de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea patriarhului Justinian, episcop-vicar al Patriarhiei, cu titlul de Botoșăneanul. Între anii 1950 și 1954 a fost Rector al Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucuresti, având și atribuțiile de Secretar al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și de Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Episcop al Aradului, ales în 28 iulie 1962.
În aprilie 1963, este ales Episcop de Detroit (S.U.A) de Congresul Episcopiei Ortodoxe Române din America cu aprobarea Sfântul Sinod care îi acordă rangul de Arhiepiscop. Neprimind viza, nu poate prelua conducerea Episcopiei Ortodoxe Române din Statele Unite ale Americii și Canada.
Suplinește Episcopia Oradeei (1969–1970).
În 28 ianuarie 1973 devine Arhiepiscop al Craiovei si Mitropolit al Olteniei.
Arhiepiscop al Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, instalat duminică, 12 octombrie 1977.
Suplinește posturile de Arhiepiscop al Sibiului și Mitropolit al Transilvaniei (1980–1882) și de Mitropolit al Munteniei și Dobrogei si Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1986).
În 9 noiembrie 1986 este ales de Colegiul Electoral Bisericesc în demnitatea de Patriarh. A fost instalat in Catedrala Sfintei Patriarhii de către mitropoliții țării, în prezența patriarhilor Ierusalimului și Bulgariei, a reprezentanților tuturor Bisericilor Ortodoxe, ai Bisericii Romano-Catolice, ai Bisericilor Protestante și a reprezentanților forurilor de Stat, la 16 noiembrie 1986.
Patriarhul Teoctist și Papa Ioan Paul al II-lea
După revoluția din Decembrie 1989, la ședința Sfântului Sinod din 10 ianuarie 1990Patriarhul Teoctist a cerut în scris retragerea din funcție, în semn de pocăință, stabilindu-se la Mănăstirea Sinaia. Primind cereri din toată țara din partea credincioșilor, a clerului de la parohii și mânăstiri, pentru revenirea Patriarhului, precum și a unor scrisori din partea Patriarhilor Bisericilor Ortodoxe locale, Sfântul Sinod hotărăște chemarea Patriarhului și revocă decizia de acceptare a demisiei.
Patriarhul Teoctist a obținut importante recunoașteri din partea majorității Bisericilor ortodoxe locale, ca și din partea altor culte religioase.
În perioada 7–9 mai 1999, la invitația Patriarhului Teoctist, s-a desfășurat vizita istorică în România a Sanctității Sale Papa Ioan Paul al II-lea (prima vizită a unui Papă într-o țară majoritar ortodoxă).
Viaţa Patriarhului Teoctist, spune Steluța Coban, ”era ea însăşi un sfat şi o pildă de a vieţui frumos, creştineşte. A fost, în mod neştiut, cel mai înalt profesor al vieţii mele. Dar lecţia cea mai adâncă, copleşitor de delicată, a fost cea a smereniei şi a iertării. Avea o atât de delicată grijă în a respecta libertatea voii persoanei de lângă dânsul, încât doar prin povestiri sau amintiri se întâmpla să îndrepte cuvinte de sfat şi de folos pentru persoana care avea inima deschisă în a primi cuvântul de învăţătură. Dacă ar fi să extrag din imensul mozaic de amintiri, aş zice că, din sfaturile nedate ca atare, dar trăite de preafericirea sa direct, au fost acestea: să avem o mare profunzime în tot lucrul pe care îl săvârşim şi în tot cuvântul pe care îl rostim, să avem credinţă şi nădejde în Dumnezeu, să iubim sfinţii care ne poartă de grijă şi să avem pururea înainte ocrotirea Maicii Domnului. Să fim răspunzători pentru tot ce ne înconjoară şi, mai ales, să nu uităm înaintaşii noştri şi pe toţi care ne-au sprijinit, să fim milostivi, să fim îngăduitori, să iertăm, să judecăm cu răbdare şi cu bună măsură toate grijile ce ne înconjoară. Să privim mult mai departe de orizontul cunoaşterii noastre şi până la sfârşitul vieţii să avem mintea şi inima deschise pentru cunoaştere şi iubire.
Daniela Șontică: Cum percepeaţi că este faţă de alte persoane care nu făceau parte din familie?
Steluţa Coban (Popescu): Era bun cu toţi şi, înainte de toate, era un om al recunoştinţei. A purtat recunoştinţă mâinilor părinţilor săi, Marghioala şi Dumitru, bătătorite de truda creşterii celor nouă fii rămaşi în viaţă, şi-a iubit mult familia, în înţelesul său profund. Din inima sa nu s-a putut smulge iubirea de neam. A purtat recunoştinţă înaintaşilor, profesorilor, părinţilor duhovniceşti şi tuturor fraţilor care i-au binecuvântat viaţa prin sfaturi, pilde şi ajutor. Era răspunzător, parcă, pentru fiecare persoană pe care o cunoştea. Îmi aduc aici aminte ce purtare de grijă delicată avea faţă de marele profesor şi istoric Alexandru Ciurea, care rămăsese singur după moartea soţiei sale. Îl invita de multe ori la mesele de familie, ca mărturie a unei prietenii sincere. Apoi am fost martori mai târziu ai atenţiei arătate la înmormântarea domnului profesor. Se îngrijea personal să fie rânduite slujbele de parastas la cimitirul unde se odihnea marele istoric.
Era foarte atent şi recunoscător cu cei din jur, de exemplu, i-a purtat de grijă şi maicii Antia, care îi slujise la Patriarhie, maica retrăgându-se apoi la mănăstirea sa de metanie, Zamfira, şi devenită spre sfârşitul vieţuirii sale schimonahia Paisia. Din amintirile unei măicuţe care slujea la Palatul patriarhal, regăsesc atenţia preafericirii sale şi faţă de domnul Iacub Mehmet, muftiul din Constanţa, cu care avea legături foarte bune de prietenie şi care îl vizita deseori pe preafericitul Teoctist. Muftiul avea 82 sau 83 de ani, era bolnav şi singur, unicul copil, o fată, îi murise cu câţiva ani în urmă la Bucureşti. Şi câte persoane pe care le cunoscuse preafericitul de-a lungul vieţii, ajunse în situaţii dificile de sănătate sau cu limitări financiare, nu s-au bucurat de neştiutele, discretele gesturi de preţuire şi respect ale părintelui patriarh Teoctist!…
Daniela Șontică: Credeţi că avea vreun dar duhovnicesc aparte?
Steluţa Coban (Popescu): Era de o cuprindere fantastică. Nu era nevoie să vorbeşti îndelung, un dialog cu dânsul cuprindea parcă trecutul, prezentul şi viitorul. Aveam impresia că ne cunoaşte profund atât frământările, cât şi gândurile de viitor. Simţeam parcă o vedere înainte a lucrurilor pe care preafericirea sa o avea ca dar din darurile de Sus. Nu trebuia decât să-ţi deschizi inima şi sufletul şi să te laşi cuprins de acea stare de pace şi pătrundere.”
Fragment din interviul realizat de Daniela Șontică cu Steluța Coban, strănepoata Patriarhului Teoctist, ”Ziarul Lumina”, 6 februarie 2013
Citește integral interviul cu Maricica Popescu, nepoata Patriarhului Teoctist și Steluța Coban aici.
