Mereu și pe oriunde am mers, am privit chipurile oamenilor de pe stradă. Acest fapt îmi transmite o anume stare de spirit, îmi influențează impresia despre locul și oamenii de acolo.
Anul 2012 așternuse un fel de oboseală pe fețele portughezilor, oboseală dată de criza care dura de vreo 4 ani. Acea lumină dată de un trai simplu, dar relaxat fusese înlocuită de umbra crispării.
Nici pe mine nu mă ocolise îngrijorarea. Vorbe precum: „vom rămâne în stradă”, „vom muri de foame”, „vin vremuri complicate”, le auzeam tot mai des.
Într-o Portugalie în care democrația era relativ tânără, cam de vârsta celei din România actuală, democrație care luase locul unei dictaturi fasciste, zorii unei vieți însorite erau acoperiți din nou de norii grijilor.
Pentru că majoritatea populației avea credite imobiliare și nu numai, creșterea excesivă a dobânzilor venea cu amenințarea sărăciei, sărăcie al cărui gust, cei născuți înainte de 1974, încă și-l aminteau.
Teama că investitorii străini vor pleca, precauția celor autohtoni, amenințarea cu falimentul micilor întreprinzători, pierderea locurilor de muncă, acesta era tabloul general.
În acest tablou, un punct minuscul, eram și eu.
Nu știu dacă firea mea optimistă ori faptul că proveneam dintr-un popor care face haz de necaz, ori poate și una și alta mă țineau în picioare.
Pentru întrebarea „ce vom face?”, aveam întotdeauna ca răspuns o glumă: „m-am născut în criză, voi supraviețui”.
Dar aveam și un alt răspuns pentru mine însămi, anume că un singur loc de muncă de va fi în toată țara și dacă Dumnezeu va vrea, acela va fi al meu și, până la urmă, tot voi rezista.
Cred că această idee, care unora le pare nebunească și fără temei, a fost sfoara de care mă agățam de câte ori simțeam că alunec în deznădejde.
Știam că atunci când apar greutăți, ele nu trec dacă ne plângem, ci noi suntem cei care le trecem dacă luptăm cu speranța că le vom învinge. Și apoi, începusem să înaintez în vârstă, mai învățasem câte ceva de la viață și de la oamenii pe care mi-i scosese în cale.
Până la urmă, omul, în toată istoria existenței lui, a evoluat datorită nevoilor materiale ori spirituale. Un exemplu este unul dintre ai noștri, Mircea Eliade.
Despre Mircea Eliade, care a petrecut patru ani în Portugalia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, se spune că aici a scris primele 300 de pagini din inestimabila sa operă Tratat de istorie a religiilor și tot inspirat de locuri și oameni de aici, memorabilul roman Noaptea de Sânziene. Sentimentul de exil, dorul de țară, durerea pentru poporul român aflat în focul războiului, dar și boala și moartea soției l-au făcut să aprofundeze, în căutare de răspunsuri, valențele spirituale ale ființei umane.
Într-o lume în care armele secerau vieți, în Portugalia părea că timpul s-a oprit.
Nu cădeau bombe, nu se auzeau împușcături, dar nici nu se potrivea spiritului înflăcărat al filosofului care tânjea după țară, după cultură, după nou.
Să fi fost doar o întâmplare ori a fost destinul că un timp a locuit pe Strada Dorului (Rua da Saudade)?
Din plimbările sale de pe Strada Dorului numărul 13, adresa la care locuia în Cascais, o localitate din apropierea Lisabonei, până la Gura Iadului (Boca do Inferno), Eliade ne-a lăsat ca mărturie gânduri pe care le regăsim în cartea Jurnal portughez, carte publicată în 2006 și, mai târziu, tradusă și publicată peste hotare.
Locul numit Gura Iadului este o cavitate în stânci din care, atunci când oceanul e agitat, se aude un zgomot înfiorător făcut de valuri, iar spuma lor face această văgăună să pară o gură de monstru dezlănțuit.
Conform legendei, trăia prin aceste locuri, într-un castel, un om bogat care avea puteri malefice. Într-o zi, hotărând să se căsătorească și nevoind orice fată, i-a cerut sabiei lui magice să-i arate în oglinda lamei care e cea mai frumoasă.
La vederea chipului unei tinere de o frumusețe perfectă, bogătașul a trimis imediat după ea.
Cum privirea indiferentă a fetei l-a umplut de mânie, a închis-o într-un turn înalt de pe malul oceanului, ferită de orice privire și a pus ca paznic un tânăr căruia i-a dat ordin să nu îndrăznească vreodată să urce în turn.
Timpul se scurgea greu iar în acel loc retras doar zgomotele naturii ajungeau. Tânărul petrecea ore în șir închipuindu-și cum ar arăta fata.
Până într-o zi când, prinzând curaj, trecu peste poruncă și urcă scările turnului să o vadă.
De după gratiile ușii unei camere, o tânără nespus de frumoasă și tristă îl privea. În acel moment, amândoi au realizat că sunt prizonieri în locul uitat de lume.
Uniți de aceeași tragedie, s-au îndrăgostit și au plănuit să fugă, pe calul lui alb, într-o noapte cu lună plină.
Însă bogătașul, prin puterile lui magice, a văzut totul și în timpul fugii tinerilor a declanșat o furtună teribilă care a început să spargă rocile țărmului. La un moment dat, întocmai ca o gură, s-a deschis și i-au înghițit valurile ieșite dintr-o spărtură adâncă.
Apoi, oceanul, mulțumit cu ofranda vieților primite în pântecele lui întunecat, s-a liniștit. Dar roca nu s-a mai închis, a rămas ca o gură deschisă.
În zilele furtunoase, valurile care se sparg de pietre, par să spună istoria dureroasă a celor doi îndrăgostiți, iar localnicii povestesc că nu de puține ori acolo au loc suiciduri.
Revenind la Eliade, la plimbările lui zilnice, plecând cu inima plină de dorul țării lui din casa în care locuia, casă cu spatele la ocean de unde asculta deseori vuietul valurilor și ajungând la Gura Iadului, apoi, revenind pe Strada Dorului, era ca și cum ar fi călătorit zilnic din Paradis până în Infern și înapoi.
În țara aceasta, în urma suferințelor de tot felul, marele om s-a transformat în omul european și internațional. Timpul trăit aici a fost numit „o cumpănă a apelor”, dar plecând, a lăsat totuși o parte din sufletul lui prin trupul Ninei Mareș, cea care i-a fost prima soție și ale cărei rămășițe se odihnesc în pământ portughez.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
