„Epistolă din Diaspora (V) – Gânduri din zilele care n-au mai avut timp să se întâmple” de Rudy Roth

113
rudy roth epistola din diaspora mallorca covid

rubrica epistole din diaspora logo leviathan„Ce ajungem să descoperim în timpul molimelor este că, în oameni, sunt mult mai multe lucruri demne de admirat, decât lucruri demne de dispreț.” – Albert Camus, La Peste – Ciuma (1947) (*)

Libertatea, Sancho, este unul dintre cele mai de preț daruri pe care cerurile le-au oferit oamenilor, cu ea neputând fi asemuite nici măcar comorile închise-n măruntaiele pământului, nici cele ascunse pe fundul mărilor; pentru libertate ca și pentru cinste trebuie să ne riscăm viața, pentru că cel mai mare rău care poate cădea peste noi, oamenii, este să fim lipsiți de libertate.” – Miguel de Cervantes Saavedra, Don Quijote, Segunda Parte, Capítulo LVIII (1605) (*)

Deschid ochii și încerc să cuprind cu gândul imaginea celor câteva raze de soare care se așază aproape translucid peste cutele perdelei și, preț de o clipă, mă las învăluit de senzația că această invitație matinală la viață este aidoma oricărei alteia din ultimii opt ani de pribegie auto-impusă prin Occidentul Făgăduinței. Realizez însă, aproape instantaneu, că nu e așa. Acest răsărit cu irizații aurii, cu triluri de păsări și zumzet de insecte, cu miresme de flori de portocal și note de alge, își proiectează sensul peste cotidianul balear doar de puțină vreme. Este parte a stării de a exista care, în ultimele săptămâni, a redefinit social acest colț de Mediterană occidentală. Este răsăritul din timpul pandemiei… Un răsărit care, în urmă cu doar câteva săptămâni, ar fi fost doar o proiecție a imaginarului inconștient al vreunui visător neadaptat la definițiile prezentului.

Rudy Roth
Rudy Roth

Mă ridic din pat și privesc pe fereastră. Străzile sunt pustii, iar cerul – neîntretăiat de albul tipic al dârelor de condensare lăsate în urmă de aeronave – e de un albastru ireal, ca într-un tablou de Santiago Rusiñol sau Josep Coll Bardolet. Dacă n-ar fi freamătul naturii, aș putea crede că am fost ales să fac figurație într-un soi de lung-metraj distopic, axat pe povestea supraviețuirii în timpul unei apocalipse în miniatură.

Brusc, îmi văd gândurile întrerupte de vocile fiilor mei, care s-au trezit și, cel mai probabil, caută soluții să amelioreze ludic o nouă zi de carantină. Pentru ei, ca și pentru toți ceilalți copii ai Spaniei, pandemia de COVID-19 s-a tradus deja prin mai bine de 6 săptămâni de domiciliu forțat, 6 săptămâni în care cuvântul afară a existat exclusiv în propoziții interogative sau negative. 6 săptămâni în care au învățat să privească cerul printre gratiile virtuale ale celei mai strâmte colivii normative din lume. 6 săptămâni în care au dat dovadă de mai mult curaj și responsabilitate socială decât guvernanții de la Madrid, care și-au încălcat propriile hotărâri în virtutea logicii orwelliene potrivit căreia, toți suntem egali, dar unii sunt mai egali decât ceilalți.

Făcând un salt cognitiv în timp, îmi aduc aminte de primele zile de martie, când viața din Spania nu avea încă culoarea fricii. Când cafenelele, restaurantele, mall-urile și magazinele erau pline până la refuz, iar media indigene, excepție făcând cele câteva necontrolate de guvern, etichetau orice informație negativă drept alarmism și repetau la nesfârșit mantra imposibilității unui scenariu italian sau chinez în Spania. Când numărul deceselor cauzate de COVID-19 era încă unitar, iar aritmetica pandemiei era ascunsă pe sub preșurile ideologiei de gen, ale evoluțiilor bursiere, ale pasiunii pentru fotbal sau ale doctrinelor politice.

Totul avea însă să se schimbe în a doua săptămână a primăverii, când utopia iberică a negării a atins un nivel critic și a suferit o auto-implozie. Lipsită de fundament, realitatea paralelă propovăduită de autorități s-a împrăștiat în miliarde de particule purpurii și violete, lăsând în urmă un peisaj dezolant. Un peisaj în care pandemia încetase să mai existe doar în planul dramelor individuale și, ca într-o cinică confirmare a unui celebru citat atribuit lui Stalin, devenise o statistică.

Chiar și în Mallorca, unde impactul pandemiei era semnificativ atenuat de insularitate, COVID-19 recrease o nouă stare de a fi. O stare de a exista în care oamenii începuseră să confere sensuri diferite acelorași cuvinte și astfel contribuind involuntar la apariția unei noi dimensiuni a tăcerii dintre ei. O realitate cu rafturi goale și improvizații îmbibate într-un puternic miros de dezinfectant. O realitate în care moartea se situa în imediata proximitate a tuturor, iar mesajele de condoleanțe luau încet-încet locul glumelor și sarcasmului distribuite pe rețelele de socializare.

Echinocțiul de primăvară avea să găsească Spania în plin confinamiento – o tardivă, dar extrem de agresivă izolare la domiciliu a celor mai mulți dintre locuitorii spațiului iberic – dar și în fruntea unui clasament mondial sui-generis privind numărul de infectări cu COVID-19 în rândul personalului sanitar. În spitale, ghidurile de raționalizare a echipamentului de ventilare începeau să creioneze – în numele eticii medicale – veritabile liste ale lui Schindler pentru bolnavi – stabilind cine va trăi și cine nu. În acest context, și probabil influențat de prezența (cel puțin insolită în Europa Occidentală) a unui partid comunist în executivul central, discursul oficial al autorităților spaniole era demn de o tragedie isabelină în metru bolșevic, focalizându-se excesiv pe eforturile conducătorilor în lupta cu pandemia și exploatând până la refuz evoluția valorii de tranzacționare a iluziei securității pe bursa trăirilor.

Fără a devaloriza fie doar și marginal aportul izolării sau carantinei în limitarea dinamicii de contaminare a populației, gestiunea pandemiei de COVID-19 din Spania mi-a oferit posibilitatea de a studia – din postura de cercetător în studii politice – o veritabilă punere în practică a teoriei contractului social descrisă în urmă cu aproape jumătate de mileniu de către Thomas Hobbes în lucrarea sa Leviathan (1651) și care anticipa disponibilitatea oamenilor de a renunța voluntar la libertatea de a se autoguverna în favoarea unei entități care să le garanteze siguranța existenței cotidiene. Diferența dintre viziunea lui Hobbes și realitatea confinamiento-ului spaniol a stat însă în caracterul orwellian al instrumentelor de persuasiune utilizate de guvernul spaniol și care au variat de la supra-expunerea mediatică a figurii autorității centrale sau impunerea unor noi standarde de corectitudine politică în comunicarea informației vitale, până la contracararea activă a mesajului non-laudativ sau impunerea de extrem de stricte măsuri de supraveghere și control a mobilității populației.

Și, cu toate acestea, elementul primordial al acestei noi normalități sociale nu a fost nici revolta, nici resemnarea, nici indiferența sau teama, ci redescoperirea propriei umanități. O umanitate renăscută din cenușa neapartenenței la ieri, din privarea de libertate și din conștientizarea durerii generate de absența celuilalt. O umanitate născută din acte de eroism anonime și din revelația că ideea de mâine nu este decât o stare de coexistență dintre tu și eu, dintre ei și noi.

Din antecamera infernului, COVID-19 a reușit ceea ce n-au reușit multe decenii de filosofie sau etică recente: să ne trezească din letargia pseudo-existenței și să ne facă să privim dincolo de iluzia unei normalități artificiale. Să ne reamintească ce înseamnă empatia, complicitatea emoțională și sacrificiul de sine. Să ne elibereze din contradicția unei stări de a fi, în care eram împreună și totuși singuri, în care eram puternici și totuși slabi, fericiți și totuși triști și în care credeam că suntem oameni, fără ca totuși să realizăm că suntem complet lipsiți de umanitate.

Închid ochii și, aproape instantaneu, gândul mă poartă către imaginea câtorva raze de soare, așezate aproape translucid peste cutele perdelei… Și, nu știu de ce, simt că-mi doresc ca schimbarea din noi să nu aibă efemeritatea unor răsărituri din niște dimineți, care n-au mai avut timp să se întâmple.

Palma de Mallorca, 29 aprilie 2020

Publicat în revista „Tribuna”, Cluj-Napoca, serie nouă, anul XIX, nr. 425, 16–31 mai 2020, p. 25 

Arhiva revistei „Tribuna”

________

(*) Traduceri din original de Rudy Roth

Arhiva rubricii Epistole din Diaspora de Eduard Rudolf Roth

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.