Rafinată în sobrietatea ei căutată, de o eleganţă retro, în alb-negru, susţinută de cele unsprezece plus una (coperta) reproduceri ale unor obiecte de podoabă modelate din diverse materiale de Alina Carp, important designer de bijuterie contemporană, noua apariţie editorială (bibliofilă) asumată de George Corbu, Atâta naştere de dor… Catrene existenţiale (București, Editura Leviathan, 2025, ilustraţii după Bijuterii de Alina Carp) vine după volumul de epigrame din 2023, Caragiale versus Urmuz, ceea ce mă face să cred că un Ianus bifrons pare a fi această străfulgerare de gând numită catren… (dacă nu însuşi autorul): o faţă râde, emană voie bună, împunge, muşcă amical, ironizează cu simpatie, zgârie, persiflează, face haz, catrenului i se zice epigramă, „gen difuz/ Și îndeobşte enervant”, iar autorului, homo humoristicus. În partea opusă, cealaltă faţă plânge, se plânge, visează, suspină, pluteşte, întreabă, iscă melancolie, speră, disperă, ţipă de dor, catrenului i se zice, teofilin, efulguraţie, iar autorului, homo lyricus.
Judecat câte unul, catrenul, această concentrare de idei în patru versuri, aceste „străluminări reduse textual” (Mircea Popa), e socotit o specie minoră. Ca şi în cazul Orfeului din Munţii de Apus, Teofil Răchiţeanu, pomenit mai sus (căruia îi este dedicat un catren), judecate în ansamblu, ca un tot, catrenele domnului George Corbu, ordonate în volum după logica şi trăirile autorului, formează un amplu poem, un univers cu legile lui, o galaxie de sentimente, de stări, de gânduri, de îndoieli, de întrebări ce se îngână, se întrepătrund şi se împletesc, ridicând această formă lirică scurtă la altitudinea poeziei de calitate.
Străbătută de obsesiva dorinţă de autodefinire (cu predicate majoritar nominale, cu verbul copulativ a fi la timpul prezent al indicativului, modul acţiunii sigure, reale, concrete: „Sunt o metaforă şi atât”; „Sunt marinar lăsat de cart”; „Eu sunt bolnavul fără leac –/ Mă oblojesc cu foi de veac/ Cu ani înfipţi ca nişte pinteni,/ Ce mă ajung de pretutindeni”; [sunt] „Iubirii veşnic ucenic”), conjugată cu aproape la fel de obsesiva încercare de a formula o profesiune de credinţă, un crez liric, volumul se constituie într-o adevărată ars poetica: „Sunt cel ce a ajuns să fie/ Evacuat din veşnicie/ Şi exilat în Poezie”; „Proclam înalt, cu semeţie,/ Trăirea întru poezie –/ Sublimă şi ofrandă vie/ A visului, în veşnicie…”
Răstignit pentru A FI, asumându-şi „un rol primit de la destin:/ Să dărui mult, să iau puţin”, înalţă slavă nu timpului, nici spaţiului, eterne firme, ci dorului, proclamând înveşmântarea-n dor, deplină şi impunându-şi, imperativ, „să nu aştepţi niciun răspuns:/ Fii întrebare! E de ajuns.”
Pe dedesubt, la alt nivel, se ţese o subtilă filiaţie lirică, autorul construindu-şi pe îndelete un robust arbore genealogic poetic. Se-ngână şi-şi răspund, în canavaua broderiei lirice, atmosfera crepusculară din efulguraţiile teofiline (1943, dacă luăm de bună numerotarea din volumul de alte vechi-noi-vechi catrene din 2025) pusă sub zodia apusului şi a toamnei, sub semnul verbului a cădea („Umbra ce cade din culmi/ Deapănă clipelor fusul,/ Zilei dilată apusul…/ Toamna-ngenunche sub ulmi”) cu metafora blagiană a morţii („…ştiu dintru-nceput că port/ În duh celestul paşaport.”), cu aceea a dorului, anunţată încă din titlu (Dintr-o nelinişte ivit/ ’Nainte de-a ajunge dor!), dar, mai ales, cu cea a Marii Treceri („Sunt în drum spre Marea Întâlnire/ Cu neantu-atotbiruitor…”), cu urme dintr-o mai veche vână de poezie patriotică („Mă-ntorc în odinioară/ Să-ntâlnesc vechea mea ţară –/ Blândă, harnică, sprinţară –/ Şi s-o văd întreagă iară!”) ori dintr-un mai nou filon de lirică angajată social („Prea multe strâmbătăţi, prea multe/ Împotmoliri, ruşini, dezastre,/ Nemulţumiri, căderi de astre,/ Nelinişti, liturghii oculte…// Pe bietul om cin’ să-l asculte?”).
Aflat între contrarii („Doamne, când mă-nchin la Tine/ Simt cum mă privesc din stele/ Îngeri, făcători de bine,/ Demoni, făcători de rele!”; Doamne, spulberă-mi trufia!/ Nu Te rog c-aşa e datul,/ Ci fiindcă-i greu păcatul/ Şi-i e cruntă demonia…”), departe totuşi de sfâşierea argheziană („între credinţă şi tăgadă”, balanţa înclină viguros spre cea dintâi), aşteaptă „crâmpeie mici de gingăşie” (Doamne, Tu sau Dumneavoastră,/ Fii milos cu soarta noastră:/ Lasă bolta ca pe-o glastră/ Să-nsereze în fereastră”). Şi tot ca Arghezi, din ale cărui „bube” se revendică („…adun poveri peste măsură,/ Noroaie, mucegaiuri, zgură”), poetul George Corbu se consideră o verigă într-un lanţ, „o treaptă” pe neîntreruptul drum ascendent „de la străbunii mei până la tine” („O nesfârşită adiere/ De suflete ce m-au premers/ Îmi este singura avere/ Ce o deţin în univers!”).
Nu putem trece cu vederea meşteşugul desăvârşit al prozodiei ce ne duce cu gândul la Coşbuc şi la Topîrceanu, nume de care aş lega şi ştiinţa/harul/iscusinţa împletirii cuvintelor în acele sintagme cărora editorul şi prefaţatorul volumului, Costin Tuchilă, le zice „aproape aliteraţii”, eu le-aş zice sintagme aliterante, sonorităţi ce încântă prin muzicalitatea lor („Zadarnic ostenesc de zor/ Să smulg din grea primejduire…”; „O zare de jar nesfârşit”).
Renunţând la formatul celor patru versuri, cortina ce cade peste spectacolul catrenelor, punctul pe i, cum zicea într-un tetrastih autorul („În ceasul ultim, care glas/ Poruncitor îmi va vesti/ Că timpul ce mi-a mai rămas/ E cât să pun un punct pe i?”), finalul e reprezentat de un distih (subtilă demonstraţie că există ceva şi mai restrictiv/îngrăditor decât catrenul?), din a cărui succintă alcătuire scoate capul epigramistul, autorul corbigramelor făcându-ne, ştrengăreşte, autoironic, modest-orgolios, cu ochiul: „Ar fi trebuit să nu mă nasc./ Lumea-i mai puţină făr-un vreasc?”
De-aţi asistat la atâta naştere de dor, de fapt, de Poezie, de-aveţi şi ştiinţa duelului epigramistic, rogu-vă, iubiţi cetitori, ridicaţi mănuşa!
Revista „Curtea de la Argeș”, anul XVII, nr. 3(184), martie 2026, p. 27
Vezi arhiva rubricii Cronica literară
Detalii despre volume de George Corbu publicate la Editura Leviathan: Caragiale versus Urmuz. Efigii în epigrame, 2023, click aici.
Atâta naştere de dor… Catrene existenţiale, 2025, click aici.
