Ştefan Petică, ”primul simbolist autentic” din România

20 ianuarie 1877 – 17 octombrie 1904

La 20 ianuarie 1877 se naşte în localitatea Buceşti (judeţul Galaţi), Ştefan Petică, ”primul simbolist autentic” din România (G. Călinescu), poet, prozator, dramaturg, jurnalist, sociolog.

Debutează literar în ”Lumea Nouă literară şi ştiin­ţifică“ în 1896 şi devine colaborator statornic al acestei publicații. În 1898 se înscrie, la Facultatea de Litere şi Filozofie şi la Facultatea de Matematică din Bucureşti și în același an scrie ”o dramă în 3 acte intitulată Păcatul stră­moşesc ce urma să fie, după cum anunţa «Lumea Nouă» din 18 Fevruarie 1898, prezentată în curând Direcţiei Teatrului Naţional”. Această lucrare nu a mai fost găsită. Tot ”Lumea Nouă” mai anunţa, la 3 martie 1898, apropiata ”punere sub tipar a unui frumos roman psichologic datorit d-lui Ştefan Petică, roman care se numeşte: Vis primăvăratec”. Din păcate și această lucrare s-a pierdut.

În perioada februarie 1899 – ianuarie 1900 este secretar de redacţie la revista ”Literatorul” și în aceeași perioadă participă la serile simboliste ale lui Alexandru Macedonski, făcând parte din boema bucureşteană a începutului de veac.

În 1900 devine prim-redactor la ”România Jună“, unde apare prima parte din ciclul de douăzeci de poezii selectate de poet, ”Fecioara în alb”, iar între 1900 – 1901 scrie piesa de teatru ”Solii păcii”, piesă ce va apărea în revista ”Literatură şi Artă Română“. Un an mai târziu  publică volumul de lirică suavă, de mare rafinament, ”Fecioara în alb” (cuprinde ciclurile ”Fecioara în alb”, ”Când vioarele tăcură”, ”Moartea visurilor”), care va vedea lumina zilei la Tipografia Lucrătorilor Asociaţi Marinescu & Şerban din Bucureşti. Tot în acea perioadă este numit secretar al Asociaţiei Generale a Presei și ”diurnist“ la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerciului şi Domeniilor cu ordinul nr. 39358 din 29 Mai, iar în 1903 devine secretarul ”Secţiei pentru răspândirea ştiințelor”, sub conducerea lui C. Istrate; în același an este concediat, pentru ”motiv de boală“. Este anul în care publică un fragment din drama ”Fraţii”, în ”Sămănătorul“, II, nr. 34, 24 august 1903, ulterior apărută la Institutul de Arte Grafice ”Eminescu” din Bucureşti, piesă ce ”se repetă în momentul de faţă la Teatrul Naţional” (în ”Litere şi arte“, supliment gratuit al ziarului ”Adevărul”, anul XVI, No 5112, ediţia de seară, miercuri, 22 octombre 1903, anul I, No 39, 22 octobre 1903). În 1904 – părăseşte postul de funcționar de la Ministerul Dome­niilor din Bucureşti după ce participă la Congresul din 21 septem­brie 1903 de la Bucureşti al ”Asociațiunei pentru răspândirea şi înaintarea ştiințelor” şi ține o conferință intitulată ”Metoda în ştiințele sociale” în cadrul acesteia; bolnav de tuberculoză, se întoarce în satul natal, la Buceşti, pentru a trăi ultima perioadă a vieţii sale.

Se stinge din viaţă la data de 17 octombrie 1904, la numai 27 de ani. A semnat diversele articole sau poezii cu: Stephan Petică, Ştefan, St. Petică, St. P., S. P., P. Ştefan, Erics, Trubadur, Narcis, Senez, P. Stiopca, Step., Stepen, Caton, Fanta-Cella, M. Pall, Sapho, S.

Repere critice

”[…] Ștefan Petică mi-a făcut impresia unui om care nu numai că era la curent cu întreaga mişcare literară a vremii, dar care încercase el singur să găsească deslegarea problemelor estetice puse-n discuție pe atunci şi să-şi croească şi mijloace noi pentru înfăptuirea frumosului. Avea un vocabular peste măsură de bogat şi se exprima cu-o uşurință uimitoare. Petică a fost, mai presus de toate, un puternic mănuitor al graiului românesc”.

George Tutoveanu, ”Ştefan Petică”, în ”Freamătul“, Bârlad, II, nr. 1-3, 1912.

”[…] o elegantă revistă, menită şi artelor frumoase, Literatură şi artă română. Acolo a apărut mai ales bizara «tragedie» fantastică, plină de figuri vagi, dar şi de versuri frumoase, a lui Şt. Petică. […] Poeţi rătăcitori cu nebuloasa viaţă la capătul de literatură pentru literatură, apar, neglijaţi multă vreme, dar a căror operă cere neapărat o revisuire dreaptă: Iuliu Săvescu şi moldoveanul Ştefan Petică. […] Versul lui lung, adesea palid, e totdauna corect și armonios, cu un răsunet vădit eminescian. După d. Tutoveanu, el iubia cu aprindere trecutul istoric al neamului nostru, precum şi legile, credinţile şi obiceiurile care ne deosebesc de celelalte popoare. Ştia pe de-a rostul un noian de basme, balade, strigături, cîntece de joc, de veselie, de jale, tot idealul lui literar era să îmbrace cugetările cele mai abstracte şi amintirile cele mai delicate într-o limbă românească pe deplin limpezită de orice înrîuriri străine. Avea încrederea nestrămutată că ţerănimea care a păstrat cu îndărătnicie toată moştenirea sufletească a străbunilor va izbuti în cele din urmă să iea şi conducerea de fapt a ţerii noastre şi să dea naştere unei civilisaţii româneşti care să poată sta alături, fără nicio umilinţă, cu vechile civilisaţii ale Apusului.” 

Nicolae Iorga, ”Istoria literaturii româneşti contemporane, II. În căutarea fondului (1890 – 1934)”, Editura Adevărul, Bucureşti, 1934.

”Șt. Petică e un poet de bogat conținut sufletesc în Fecioara în alb, Cântecul toamnei și Serenade demonice. Solii păcii e o tragedie plină de mister, situată într-o Vrance legendară și convențională. Influența lui Maeterlinck și Ibsen este prea vădită în această lucrare de exaltare a idealului căruia îi urmează Viorel, la chemarea Siminei. Șt. Petică a avut și o frumoasă activitate critică. În Poezia nouă el explică procedeele poeziei simboliste. În Arta națională arată imposibilitatea unui stil internațional. E la Petică încercarea de-a împăca estetica simbolistă cu tradiționalismul românesc: «Școala estetă modernă propagă deopotrivă cultul divin pentru technica măestrită la care s-a ajuns în străinătate și cultul pentru sufletul românesc desbrăcat de orice valuri înșelătoare puse de cosmopoliții raționaliști. Ceea ce se cere acum în artă e cunoașterea adâncă și deplină a poporului, dar cunoașterea liberă, neîmpiedecată de niciuna di acele forme ale judecății sub care se obișnuia odinioară a se privi poporul». Pentru ca să ajungă cineva adevărat artist național al nostru, trebue să îndeplinească condițiunile de cultură pe care Petică le exprimă precis: «Artistul care va voi ca opera sa să oglindească poporul român va trebui să studieze arhitectura, acre e simbolica sa, iconologia, care e credința sa și poezia, care e viața sa. El va trebui să determine metafizica și psichologia poporului român și să cunoască etica și estetica limbii române»”.

Dumitru Murărașu, Ștefan Petică, în ”Istoria literaturii române”, Editura Cartea Românească, București, ediția I, 1935.

”Petică era unul din aceia care țin la misiunea scrisului lor și o vor realizată. Avea impresia că un cuvânt însemnează o incantație universală și avea aerul, cînd îl scria sau îl formula, că și trebue să îi asculte ecoul în lumea interplanetară, creator de vieață necontenit nouă în unde concentrice lui la infinit, ca o muzică platoniciană a sferelor. Nu este greu de văzut cum această concepție despre artă se refuză oricărei necunoașteri. Petică, pe de altă parte, nu era redus la simple însușiri naturale. O cultură excepțional de bogată, întemeiată pe cunoașterea literaturilor clasice, pe cunoașterea destul de amănunțită a literaturilor moderne: germană, franceză, engleză și italiană, îi spunea insidios la ureche rolul artistului în societățile apusului cultivat.” 

Nicolae Davidescu, Ștefan Petică, ”Opere”, Fundația pentru Literatură și Artă ”Regele Carol II”, București, 1938.

”Întâiul simbolist declarat şi veritabil e tuberculosul Ştefan Petică (1877 – 1904), cunoscător perfect al poeziei franceze noi în chiar spiritul ei: Laforgue, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Verhaeren, Henry de Régnier, Stuart Merill, Remy de Gourmont, Francis James, André Gide. El a frecventat pe Macedonski şi a fost izbit de nevroza snobă din cenaclul acestuia, intoxicat de crizanteme în putrefacţie şi rigid de lux decrepit, cvasi-funerar. În primul rînd Petică glorifică diafanitatea florilor, fragranţa cărnurilor vegetale […] fecioarele cu incarnat de crin ale lui Botticelli […], fecioarele pale trecând muzical.

Pe urmele îndepărtatului Radu Ionescu, poetul se cutremură de acordurile pianinelor funerare. […] Alte instrumente pastorale, flaut, orgă, vin tot din simbolism, dar asupra tuturor stă vioara verlainiană care scoate suspine lungi, întristând fecioarele tuberculoase în piesa capitală Când vioarele tăcură. E mult prerafaelitism în lirica lui Petică […], precum este vădită înrâurirea lui Verlaine. Parcurile, grădinile cu havuzuri, păunii n-au altă origine. În acelaşi timp, prin Traian Demetrescu sau direct de la urmaşii lui Baudelaire, poetul adoptă funerarul sinistru, cu corbi şi hohote sarcastice”.

George Călinescu, ”Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, Editura Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941.

”Ștefan Petică a fost unul dintre acei poeți care-și caută cu neliniște împlinirea viziunii lăuntrice pentru a sluji eficient arta și viața. A fost un romantic întârziat care-și aducea mereu aminte de marile idealuri ale generației lui Hugo. […] Dar vremea încrederilor și idealurilor trecuse în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și contemporanul simboliștilor a îmbrăcat culorile lor atât de variate, încercând să arunce mărgăritare din poezia inimii lor peste proza josnică de toate zilele, să se sugestioneze că «iluzia e mai frumoasă decât faptul împlinit». Setea de frumusețe a lui Petică a încercat să se astâmpere în urmărirea mai tuturor esteticilor contemporane. Întinsa cultură a poetului l-a făcut să pătrundă adânc în cîteva literaturi mari, franceză, italiană, germană, engleză și rusă din care citează și la care se referă cu o seriozitate și o înțelegere neobișnuită. Și esteticile moderne și toată poezia nouă l-au pasionat pe Petică în măsura în care îi puteau oferi răspuns la întrebările constrângătoare ale propriei sale arte. […] Și în critica plastică, și în critica literară pe care  a schițat-o, ca și în opera sa poetică așa de interesantă, Ștefan Petică a operat adeseori cu aceleași idei de obârșie prerafaelită pe care a încercat să le împământenească la noi. A fost o inițiativă originală care a pus încă o dată în valoare interdependența dintre literatura română și cele străine.”

Zoe Dumitrescu-Bușulenga, ”Ştefan Petică şi prerafaelismul englez”, în ”Limbă şi literatură”, X, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice din R. S. R., 1965.

”Natura comparată cu arta este un procedeu mai vechi al prozei românești. La Petică, el aparține însă unei alte constelații spirituale. Artificiozitatea imaginilor lui Petică este manifestarea unei conștiințe de estet, urmărită de senzații de artă, pe care îi place să le regăsească chiar în chipurile și în strălucirile naturii. […] Prețiozitatea lexicală cu adjective ca «diamantine, stelate, ambrosiacă, paradiziac» etc., provine din același izvor. Tot de-acolo și înmugurirea de poezie urbană, în evocarea Tecuciului, a cărui imagine este, însă, stilizată, conform nuanței proprii a sufletului său, stăpânit de nevroza poetului modernist, ca o apariție «fantasmagorică, sinistră și dezolată». Scurta lui carieră literară l-a împiedicat pe Ștefan Petică să dezvolte atitudinile estetismului său. Dar și puținele pagini pe care ni le-a lăsat pot servi ca un document dintre cele mai instructive în legătură cu un anumit curent al prozei românești în epoca din jurul anului 1900.”

Tudor Vianu, ”Intelectualiști și esteți”, în ”Arta prozatorilor români”, vol. II, Editura pentru Literatură, București, 1966.

”A fost un poet și a iubit poezia cu adorare. Pentru dînsa a trăit. Pentru dînsa s-a stins. În mlaștina de mahala spirituală a Bucureștilor, pașii lui s-au îngreuiat. N-a proferat blesteme. Senin a stat tot timpul, ca sub armonia unui flaut magic. A privit neîntrerupt spre abisul de taină și albastru în care lucea singuratec astrul morții, culmea aceea de vis ce se împlinește în toată opera lui, ca o mincinoasă auroră de nord. În avanscena vieții, în scurtul răgaz de 27 de ani, cât i-au îngăduit parcele, a divinizat în diafane între vedenii resemnata iubire pentru Fecioara în alb, pentru toate fecioarele împovărate de tortura viselor.”

Perpessicius, ”Ştefan Petică: Cavalerul negru”, în ”Opere”, II, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967.

”[…] Dar poetul cel mai de seamă al grupării, personalitate culturală felurit orientată, căruia nimeni dintre conmilitoni nu-i poate fi opus, este Ștefan Petică. […] Cu siguranță că nici un alt poet din epocă n-a avut cunoștințe mai întinse despre poeții lumii. El îi citește în limba originală și de foarte tînăr își precede producția proprie cu cîte un motto italian (Dante: «Vedi che del desio ver lei mi piego» sau Ugo Foscolo: «entra et adora»), englez (Tennyson: «But the tender of a day is dead, will never come back to me») sau german (Goethe: «Kennst du das Land, wo die Zitronen blühn?»), nemaimenționând referințele franceze. Poeți și scriitori ca Walt Whitman, tînărul André Gide, Swinburne, Arno Holz, Stephan George și poate chiar D’Annunzio și Hoffmanstahl sînt numiți de el pentru prima dată la noi. În aceeași măsură, el este un zelator al picturii și, dacă versurile conțin preferința pentru Fra Angelico, Botticelli, sau Rafael, proza lui eseistică arată pe un bun cunoscător al Renașterii italiene. Nici una dintre artele și culturile majore nu rămîne necunoscută acestui simbolist român. El scrie despre Beethoven și Wagner, ca și despre Rembrandt și Rafael, despre Phidias și Praxiteles, despre Michelangelo și Donatello, despre «decadența sculpturii» timpului său, cu același interes, ca și despre marii scriitori clasici și moderni.

Familiaritatea cu cultura franceză, adăugată imensei lui deschideri intelectuale, este poate factorul îndrumător către alte culturi. […] Către ce volum și ce valoare de cultură se îndrepta opera poetului nu vom ști însă niciodată, fiindcă Ștefan Petică moare de ftizie în vârstă de numai douăzeci și șapte de ani, fără să se fi știut că între macedonskieni el fusese spiritul cel mai cultivat, mai cuprinzător și mai adânc.”

Vladimir Streinu, ”Estetismul. Ștefan Petică”, în ”Istoria literaturii române moderne” de Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Tudor Vianu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971.

”Poetul dispunea nu numai de o cultură vastă, dar și surprinzător de sincronică (prin scara de valori implicită și prin adeziunile explicite cu aceea a Occidentului de la confluența al XIX-lea cu cel de-al XX-lea. […] Pentru Petică, simbolismul nu se reduce la o experiență pur muzicală, ci are și echivalențe plastice. Aceasta îl va ajuta să surprindă nu numai înrudirea între simbolism și impresionismul pictural, dar și una dintre premisele estetice ale imagismului.”

Matei Călinescu, ”Conceptul modern de poezie. De la romantism la avangardă”, Editura Eminescu, București, 1972.

”Ştefan Petică nu poate fi sustras cunoaşterii publicului, el nefiind numai un scriitor la care suntem obligaţi să facem mereu apel pentru a explica un întreg moment istorico-literar, ci şi un scriitor care, datorită culturii excepţionale şi realului talent, inaugurează procesul de modernizare a literaturii noastre, fiind primul poet simbolist autentic şi, în acelaşi timp, teoreticianul profund şi subtil al acestui curent. Unul din criteriile fundamentale de evaluare îl constituie tocmai contribuţia scriitorului la revoluţionarea literaturii, spiritul novator, dozajul de inedit pe care acesta le ataşează peisajului literar. […] Reflectând la ceea ce ar fi putut realiza Ştefan Petică, dacă moartea prematură nu ar fi curmat o forţă în plină ascensiune, dincolo de crisparea de moment, încercăm sentimentul unei ireparabile pierderi pentru literatura română. Cumulul de explicabile amărăciuni se augmentează prin raportarea scriitorului la o serie în care acesta se cerea firesc încadrat. André Chenier, Lautréamont, Lermontov, J. Laforgue, Georg Trakl, N. Labiş încetează mai toţi din viaţă în mod tragic înainte de a fi împlinit 30 de ani, punîndu-ne în faţa aceluiaşi absurd, dar revelîndu-ne cu gravitate că «fatum»-ul ostil şi implacabil face parte constitutivă din existenţă şi că dincolo de ceea ce e dat, e inutil să discutăm.

Ştefan Petică se afiliază, astfel, figurilor aureolate de legendă, reţinute de noi cu tristeţe şi bucurie, cu o căldură delicată, ca în preajma florilor «predestinate morţii»”.

Eufrosina Molcuț, Ştefan Petică, ”Scrieri”, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.

”Un apărător al simbolismului înțeles ca izolarea senzațiilor și darea lor printr-un echivalent de imagini e în articolul Poezia nouă din «România Jună» (1900) Ștefan Petică. Vedem de aici că avem cunoștință de prerafaeliții Dante Gabriel Rosetti și Swinburne, de înrîurirea lui Poe asupra lui Baudelaire, de parnasienii Gautier și Leconte de Lisle, Laforgue, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Verhaeren, Henri de Régnier, Vielé Griffin, Stuart Merill, André Gide, Remy de Gourmont, Francis Jammes. Fecioara în alb e o «rafaelică fecioară», «la creatura di bianco vestita», una din făpturile grațioase și întristate botticelliene, înclinându-se ca un crin sau din tragicele Magdalene cu ochi negri de păcate și fecioare îngenunchiate «pe lespezi reci în mănăstiri», viziunea plastică a lui Ștefan Petică e afară din comun. El are, în același timp, un mare simț al inefabilului muzical pe care-l identifică în spirit verlainian cu poezia însăși.”

Al. Piru, ”Istoria literaturii române de la început până azi”, Editura Univers, București, 1981.

”Până la un punct, visul are, în poezia lui Petică, unele trăsături romantice, apoi, fără să şi le piardă cu totul, se potenţează cu proprietăţi moderne de factură simbolistă, potrivit unei noi relaţii cu lumea, impusă de o nouă conştiinţă care, cum spune poetul, înclină să se preocupe de partea misterios-întunecată a sufletului şi a universului. Ca la Eminescu şi la Macedonski, toată opera lui Petică dă la iveală o irezistibilă seducţie a visului. Petică se apropie mai mult de Eminescu decît de Macedonski, de care însă îl leagă mai strîns tendinţa supravegherii visului. Din multitudinea de semnificaţii ale visului, deocamdată reţinem acele particularităţi în stare să sublinieze sensul ascensional, aspiraţia către adevărurile superioare. În această privinţă, cu Eminescu se întâlneşte pe treapta considerării visului ca substituent al aspiraţiilor ideale, deopotrivă ca iluzie, mit, viziune şi antiteză a lumii reale. De la sine înţeles, visul reprezintă un mijloc privilegiat de cunoaştere. Ritmul originar şi profund al vieţii lăuntrice, care este însuşi simţul universal, zămisleşte o altă realitate decât «datul» exterior. Aceeaşi jinduire a depăşirii timpului şi spaţiului şi a comuniunii cu imensitatea, cu viaţa cosmică; aceeaşi voinţă de transcendere a tuturor întîmplărilor interioare şi exterioare. […] Dar – lucru foarte important pentru specificul liricii lui Petică – el nu cântă visul ca pe un panaceu, cît neîmplinirea visurilor. Oare, prin efectul contrastului, «moartea visurilor», atît de sfâșietor deplânsă, nu înseamnă tocmai afirmare a nevoii de vis?”

Constantin Trandafir, ”Introducere în opera lui Ștefan Petică”, Editura Minerva, București, 1984.

”Petică își găsește un drum propriu în poezie în contact cu simbolismul. Nu a fost însă un imitator. El a trăit pe coordonate de o excepțională noblețe intelectuală drama singurătății și a eșecului, a fatalității tragice, regăsindu-se în tristețile misterioase din lirica simbolistă. […] Primul nostru simbolist declarat, Petică a transformat poezia în căutare superioară, desfășurată ca un delir obsesiv și muzical – «mistică înfiorare», rugăciune, murmur, strigăt de spaimă. Ciclurile de poeme sînt construcții polifonice, cu laitmotive ce aduc la suprafață dureri ascunse. […] Prin el poezia românească a încorporat pe deplin muzica, anecdota lirică fiind înlocuită de simbol și de sugestia muzicală. Pe linia controlului ritmului și a concentrării emoției, cu Petică și poemul în proză se rafinează. El este deopotrivă de interesant ca dramaturg, fiind autorul primei piese de idei, care e și prima dramă a absolutului din literatura noastră. Remarcabilă în epocă prin consecvența ei, prin soliditatea lecturilor și a argumentelor, este pledoaria lui Petică pentru simbolism. Cunoscător, ca nimeni altul, al literaturii moderne, citită în original, Petică a fost, înainte de Ovid. Densusianu, cel mai competent teoretician al simbolismului. Adept al estetismului, de la care reține ideea perfecțiunii formale, ca și pe aceea a metafizicii fondului, Petică a dovedit, în același timp, o evoluată înțelegere a spiritului național în artă și a dialecticii tradiționalism-modernism, anticipând disputele teoretice ale deceniilor următoare. Înainte de Lucian Blaga, a scris despre locul misterului în poezie și despre rolul inconștientului în evoluția formei interne în artă.”

Dumitru Micu, Ștefan Petică, în ”Dicționarul general al literaturii române” (coord. Eugen Simion), vol. V (P-R), Academia Română, Editura Univers Enciclopedic, 2006.

”Într-o situație paradoxală se află Ștefan Petică, al cărui Argument – (îndelung elaborat, cum dovedește manuscrisul) la unicul lui volum de versuri antum – conține un  protest patetic împotriva dărâmării «idolilor tribului» de către noile generații «blazate» de artiști, în vreme ce toată lirica și publicistica literară a scriitorului mort la 27 de ani profesează cel mai radical modernism, într-o generație dominată de tradiționaliști. E destul să deschizi volumul cu trei titluri Fecioara în alb – Când vioarele tăcură – Moartea visurilor din 1902 ca să remarci inaderența tonurilor la programul sămănătorist și, în general, la spiritul provincial și rustic al contemporanilor.

Călinescu și Ion Negoițescu au dreptate să elogieze modernitatea ideilor artistice ale lui Petică. […] Nici un poet din generația sa nu era mai la curent cu noutatea poetică. De regulă francofoni, simboliștii români nu par să fi auzit de John Ruskin sau de Dante Gabriel Rosetti, prima oară pomeniți la noi de Petică, acela care le consacră un veritabil cult. Foarte curînd Petică îi introduce în ecuație pe prerafaeliți și cultul lor pentru frumusețea pură. Nimeni nu văzuse încă la noi atât de clar în ce constă la noi reforma modernă a artei.”

Nicolae Manolescu, ”Istoria critică a literaturii române”, Editura Paralela 45, București, 2008.

”Petică este probabil primul care vede în Eminescu capul de serie al simboliştilor români, atraşi în mod vizibil de romanţa şi muzicalitatea eminesciană. N. Davidescu va relua aceeaşi idee, subliniind sofistic identitatea orientării filozofice idealiste, «intuiţia lui mistică», «cultul lui faţă de fiinţa sa literară», tendinţa inovatoare a formei, muzicalitatea. Acelaşi Petică trece şi pe Macedonski printre pionieri, «judecat după multe producţiuni ale sale în care cugetarea modernă pătrundea mai mult», fondul adevărat al poetului fiind definit drept «clasic». Este o judecată care obţine şi adeziunea lui N. Davidescu, preocupat a nu vedea în Macedonski promotorul simbolismului român, «ci mai mult un strigăt, un herald, un predicator teoretic şi anticipat al ei». Dacă poetul Nopţilor a fost privit totuşi drept un simbolist, aceasta vine din faptul că poziţia sa inovatoare, antieminesciană a înlesnit o astfel de confuzie. Cu toate acestea primul «istoric» al simbolismului românesc, I. Ludo, îl înscrie pe lista precursorilor şi a adepţilor, aşa cum se şi cuvine.

Toate aceste arguţii şi sforţări dovedesc că tânăra noastră mişcare poetică simţea nevoia acută a integrării sale istorice, acceptarea sa, pe o anume treaptă, în interiorul tradiţiei literare româneşti. Dacă demonstraţia cu Macedonski şi cu Eminescu nu reuşeşte întotdeauna, ea va fi cu atât mai posibilă cu Ştefan Petică.

Lidia Bote Marino, ”Simbolismul românesc”, Postfaţă de Constantin M. Popa, ed. revăzută, Craiova,  Sim Art, 2009.

”Apariţia fulgurantă a lui Ştefan Petică în literatura română va provoca la nesfîrşit în posteritate un regret arzător. Au mai existat scriitori români dispăruţi în plină tinereţe, speranţe nenumărate retezate înainte de vreme, dar, prin ceea ce reuşise să ne dea înaintea împlinirii vârstei de 27 de ani, Petică reprezintă poate cazul cel mai tragic înregistrat de istoria literară românească. Măsurăm abia astăzi, în secolul XXI, proporţiile acestei pierderi.

Volumaşul lui de Poeme din 1902, simplă plachetă cuprinzând 50 de piese de mici dimensiuni, marchează astfel o dată de referinţă în istoria poeziei româneşti. Faptul a ieşit la iveală doar cu trecerea timpului şi cu descoperirea veritabilelor dimensiuni ale poetului Ştefan Petică; în momentul apariţiei sale, micul volum trecuse aproape neobservat. Selecţia severă întreprinsă de Petică însuşi în propria operă poetică, din care a reţinut doar versurile scrise în maniera cea mai evoluată, Poeme anunţă un mod de a compune poezie, care va prinde corp la noi abia în epoca interbelică. Cu ceva mai multă şansă, pentru el şi pentru noi, Petică ar fi putut ajunge scriitor interbelic, ar mai fi putut crea încă douăzeci de ani – şi atunci harta literaturii române ar fi fost poate cu totul alta. ”

Mihai Zamfir, ”Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române”, Polirom,                   Bucureşti, 2011.

”Ideea genialităţii lui Ştefan Petică, despre care a început să se vorbească timid încă de la moartea lui timpurie, venea ca o consolare a conştiinţei naţionale, rănită după moartea lui Eminescu, a doua oară. Luceafărul asfinţise în urmă cu numai cincisprezece ani. În timp ce majoritatea poeţilor se revendicau prin operă, stil al operei sau al vieţii urmaşi în drept ai lui Eminescu, singurul urmaş în fapt al genialului poet, al titanismului său deznădăjduit, profund rafinat şi instruit, rămînea, malgré lui, Ştefan Petică.

Într-adevăr, poetul dispărut la numai 27 de ani e cel mai eminescian, privit în totalitate, în liniile directoare ale operei şi-n intelectualismul lui vast, dar cel mai puţin eminescian în substanţa poeziei proprii. Faptul e cu deosebire important, dacă avem în vedere siguranţa cu care Ştefan Petică impusese uvertura simbolismului românesc în plină inerţie eminesciană. […] Poet, prozator, dramaturg, ziarist, sociolog şi economist, ca şi Eminescu, beneficiind de o solidă cultură universală, având o formaţie intelectuală aproape neverosimilă pentru o asemenea vârstă, tânărul poet moldav va evolua spre un conservatorism naţional, însă nu direct, ca marele său înaintaş, ci indirect. […] Pentru cei 27 de ani cât a trăit şi pentru zbuciumul unei tinereţi tragice, opera lui Ştefan Petică este enormă. Proza absoarbe întreaga vitalitate a poetului, iar poezia îşi alege morbideţea şi starea de viaţă eşuată în vis. Lumea acesteia e fantomatică, dar coerentă şi supusă modulaţiilor unor concepte şi simboluri vagi. Tristeţea morţii iminente nivelează orice profil acuzat, ajunge chiar să fie cântată, durerea (”tortura”) rămâne în urmă, într-o zonă deja străbătută de poet. Eposul este extinct, dar tocmai această absenţă conferă poeziei lui caracterul profund liric.” 

C. D. Zeletin, ”Scrieri”, vol. 1, Bucureşti, Ed. Spandugino, 2012.

Grupaj realizat de Nicoleta Presură Călina

”Solii păcii” de Ștefan Petică. Adaptare radiofonică de Noe Smirnov. Regia artistică: Cristian Munteanu. Distribuția: Răzvan Ionescu (Viorel), Mirela Gorea (Simina), Crina Mureșan (Ileana), Constantin Codrescu (Craiul Glad), Cornel Ciupercescu (Cavalerul Negru), Ion Chelaru (Coman), Nicolae Pomoje (Iuga), Sorin Gheorghiu (Primul boier), Nicolae Călugărița (Al doilea boier), Florin Anton (cei trei soli), Tudor Heica, Anne-Marie Ziegler, Aurelian Georgescu. Redactor: Domnica Țundrea. Regia de montaj: Ani Ștefănescu și Coca Dumitrescu. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Regia muzicală: Simona Tudor. Regia tehnică: ing. Manuella Popescu. Data difuzării în premieră: 19 ianuarie 1996 – fragment

Vezi și: ”Solii păcii” de Ștefan Petică la Teatrul Național Radiofonic – articol de Costin Tuchilă

Arhiva rubricii Filă de calendar