Deschise foaia împăturită și citi. Erau rândurile cuiva îndrăgostit. Profund îndrăgostit. Ochii nu o înșelau, deși ar fi vrut să viseze. Parcurse totul cu respirația tăiată. Bănuia ceva, dar refuza să creadă că acea bănuială ar fi realitate. Nu putea gândi. Toate acestea, în același timp în care îi spunea că o iubește. În timpurile în care îi vorbea de un drum în doi.
Lumea, brusc, devenise neagră. În ce să mai creadă? În cine? Omul pe care îl crezuse mai cinstit decât fusese ea cu ea însăși, se dovedea a nu fi existat. Atunci, ce era adevărat pe lumea asta?
Se așeză pe scaun și încercă să gândească. Ideal era să nu facă nimic. Nici să gândească. Rațiunea îi era întunecată.
Alexandru intră pe ușă. Nu bănuia nimic. Era ca de obicei.
”Se gândește la ea”, își spuse în gând Otilia. Se abținu să îi vorbească și plecă grăbită din camera de zi.
Gelozia este sentimentul neputinței în fața neîmplinirii. Este otrava care însoțește omul atunci când iubește necontrolat, de parcă dragostea ar putea fi supusă controlului. Ea vine cu tot alaiul ei de nopți fără somn, de zbucium și acuzații, de autojudecare și de nefericire.
Întrebări precum de ce, unde și ce a lipsit, pentru ce a trebuit să creadă sunt tot atâtea bice care lovesc în suflet și îl sfârtecă.
În cameră era un întuneric de iad. O strigă pe Ea, cea cu care vorbea mereu.
Cu veșmântul rupt, cu unghiile smulse și cu ochii de foc, Ea se înfățisă.
O privi. Îi era atât de milă și în același timp, o ura atât de mult în acele momente. O chemase să îi vorbească, iar acum ar fi vrut să o vadă inertă, îmbrăcată în zale, culcată într-un sicriu.
– De ce nu mi-ai spus ? o întrebă șuierând. Ai știut, tu mereu ai știut. De ce mi-ai ascuns ?
Simți o arsură puternică. Ea o ardea cu focul din ochi.
– Nu am simțit ce simți tu. Nu am cunoscut ce cunoști tu. Eu văd dincolo de tine. Nu am mințit și nu pot minți. Eu nu te pot minți. Iubirea pe care eu o port e altfel decât aceea pe care tu o simți. Iubesc acolo unde e durere, fără să ating. Iubesc acolo unde e zâmbet, fără sărutul buzelor. Iubesc acolo unde e lipsă, fără să adaug. Și nu privesc oamenii, ci ceea ce este în ei. Nu văd chipuri, ci doar umbra gândurilor lor. Nu te mai zbate. Amintește-ți. Odată, știai asta. Odată, iubeai la fel. Nu pleca fără mine.
– Pleacă tu! îi strigă Otilia. Să nu te mai văd. Ascunde-te undeva, de unde să nu mai ieși niciodată.
Îi era frig. Ar fi vrut să plângă, dar fără Ea nu putea.
Undeva, un cocoș anunța că noaptea e pe sfârșite. Închise ochii dorindu-și ca niciodată să nu îi mai deschidă.
*
Ceasul suna insistent. Se ridică, lăsându-l să facă gălăgie. Dormise două ore.
Începea o nouă zi. De parcă le-ar mai ține șirul…
Traficul era aglomerat. Era oră de vârf. Se mai calmase și îi părea rău că o gonise pe Ea.
Conducea fără grabă. Curios… Ca niciodată, azi nu se mai grăbea la lucru. De fapt, nu se mai grăbea nicăieri. Privi în dreapta și nu rămase uimită văzând-o acolo, pe locul Ei. O auzise și venise la gândul părerii de rău.
Nu își spuseră nici un cuvânt. Doar se priviră scurt. Ea își schimbase hainele. Părea o școlăriță de la Colegiul de fete.
Ieși din oraș îndreptându-se spre locul acela unde soarele minte că răsare în fiecare toamnă. Priviră amândouă spre prăpastia din dreapta.
– Dacă am sări, nimeni, niciodată, nu ne-ar mai găsi, spuse Otilia cu un zâmbet complice.
– Dacă am sări, nimeni, niciodată, nu ne-ar mai găsi, răspunse Ea.
Într-o fracțiune de secundă imaginația îi derulă întreaga poveste din seara precedentă.
Ochii păreau că scrutează dincolo de materie. Privirea îi deveni rece și fixă. Mâna i se încleștă pe volan, iar piciorul apăsa pe accelerație, ca și cum ar fi călcat cu sete pe grumazul vieții.
– Un minut ar fi de ajuns. Deși… un singur minut ar fi fost de ajuns…
Un râs nebunesc, aproape grotesc izbucni din gâtul încordat. O durere o fulgeră în piept și o gheară i se înfipse în gât, amuțind-o. Nu reușea să respire.
– Inima, spuse Otilia, privind în dreapta ei.
Piciorul continua crispat pe pedala de accelerație.
În dreapta nu mai era nimeni. Ea zburase precum o pasăre speriată.
Undeva într-o vale… mașina ieșise de pe carosabil.
Otilia privi în dreapta. Ea era totuși acolo…
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
