”Dragă Dumnezeu,
Refuz să cred că tatăl meu a fost un om rău, deși până la vârsta maturității am gândit asta de multe ori.
Mi-l amintesc cum venea la început, la câțiva ani după despărțirea de mama. O iubise și voia să se împace cu ea. Îmi aducea jucării și dulciuri. Și acum parcă văd bicicleta pe care mi-o cumpărase și de care mă bucurasem tare mult.
Mama nu l-a mai vrut, nu am judecat-o nici pe ea pentru acest fapt. Numai ea știa de ce a refuzat să se întoarcă înapoi.
Poate că am fost unul dintre milioanele de copii care cad victime orgoliilor și răzbunărilor dintre părinții despărțiți, copii care sunt folosiți ca arme în războiul dintre adulți. Sau, poate doar mi s-o fi părut că asta se întâmplă, cât timp am fost copil, adolescentă și mai târziu, o tânără la început de drum în viață.
Poate că fiecare dintre părinți aruncă greul unul în spatele celuilalt, în timp ce fiecare dintre ei gândesc că partea lor de datorie și-au făcut-o.
Dar datoria de părinte nu constă numai într-o sumă de bani pe care o trimite sau o aduce în casă pentru a-i cumpăra copilului mâncare și-o haină din când în când. Eu însămi sunt astăzi părinte și știu asta. Datoria de părinte este mult mai complexă, mult mai dificilă și implică în primul rând iubire. Iubirea aceea care duce grija, care susține, care mustră cu blândețe, pentru că îi pasă, care se bucură și care luptă pentru binele ființei iubite.
Dar, dincolo de tot și de toate, refuz să cred că tatăl meu a fost un om rău.
În ultimii ani simțisem că încerca să se apropie de mine sau poate mai mult de copilele mele.
Am continuat obiceiul de a merge în vizită la el în vacanțele de vară chiar și după ce m-am căsătorit. Mergeam pentru el, așa cum am mers în toți anii copilăriei. Voiam să-l văd, să-l aud și-mi doream ca fiicele mele să aibă o relație vie cu bunicul lor. Nu să-l cunoască doar din fotografii sau din povestiri.
Mi-l amintesc că ultima dată, când l-am vizitat împreună cu familia mea, ne-a condus până la mașină, ne-am luat la revedere și brusc, ca trezit dintr-un vis, ne-a spus:
– Stați, măi copii, am uitat banii în casă.
Obișnuia să dea fetițelor câte o sumă de bani, știa că suntem tineri și aveam multe nevoi, încerca să ajute cum poate, încerca să fie bunic, iar asta îmi umplea inima de duioșie.
A urcat la apartament și s-a întors repede cu bănuții pentru copile. Intuiam că ceva nu este în regulă cu el. Avea o tristețe care-i răzbătea prin toți porii, stătea rezemat de mașină și ochii lui mi-au părut atunci ca de copil, cu o privire rugătoare, neajutorată. L-am privit cu milă și mi-aș fi dorit să știu ce este în adâncul lui și să-l ajut.
Dar tata a fost mereu un om introvertit, chiar dacă l-aș fi întrebat, nu mi-ar fi spus ce dureri îl macină.
Niciodată n-am văzut în el un om fericit. Muncea mult și era plecat mai mereu de acasă. Își întemeiase o nouă familie și încerca să creeze niște aparențe care pe mine și pe toți cei din apropierea lor nu i-au putut convinge că ar fi și realitatea. Poate avea nevoie să se convingă pe el însuși mai mult decât pe alții că totul este perfect. Soției lui nu i-am fost niciodată simpatică. Eram cea căreia soțul ei, obligat prin lege, îi plătea pensie alimentară, cea din cauza căreia veniturile casei lor erau ciuntite. Nu a încercat să mă vadă ca pe un copil care nu avea nicio vină că se născuse fără să ceară asta. Mă trata cu un aer de superioritate, ca pe un fel de rudă săracă, parcă încercând să-mi amintească de fiecare dată că ea era doamna X, soția tatălui meu, iar eu fata mamei mele.
Eram la vremea liceului și auzisem de la bunica zvonul că e posibil să merg la el în oraș să fac liceul. Într-un fel mă întristasem, nu eram pregătită să mă despart de bunica mea. În alt fel, eram bucuroasă, aveam șansa să învăț, poate mi se ofereau posibiltăți mai bune de studiu. Și eram lângă tatăl meu.
Dar decizia finală a venit pe nepregătite. Prin fața ochilor îmi trece scena aceea în care stăteam pe scaun, la masa din bucătărie, eu, tatăl meu și soția lui. Deodată, femeia ia cuvântul:
– Ne-am gândit bine și e prea mare responsabilitatea asta pentru noi. Nu știm cum ai fost educată, cum ai crescut, nu putem să ne asumăm acest risc cu tine.
Mintea mea de adolescentă a început să caute greșeli prin trecut. Eram un copil normal, chiar amărât, nu eram pretențioasă, nu crescusem în puf, nu ceream mare lucru, nu făcusem probleme din cauza cărora bunica mea să se fi rușinat cu mine. Am înghițit în sec și am plecat de unde venisem.
Împărțită între grija pentru frații din a doua căsătorie a mamei și studiu, am reușit să termin liceul și am dat bacalaureatul.
Am mers la tata și i-am spus:
– Tată, vreau să dau la facultate, vreau să ajung ca tine, să am profesia ta.
Pentru mine, tata era un model, un om care și-a respectat profesia și a fost respectat pentru acest fapt. Iar eu eram mândră de el.
– Da, tată, te susțin cu toată puterea mea, m-a încurajat părintele meu.
Din nefericire, am intrat la locurile cu taxă, suma nu era mare, dar eu devenisem majoră, iar părinții mei nu mai aveau nicio obligație față de mine. Doar pensia bunicii făcea să nu murim de foame.
– Facultatea nu e pentru oricine. Nu te pot ajuta să-ți plătești taxa, nici noi nu avem bani, m-a anunțat cu răceală. Și, lasă, nu toți oamenii au facultate, a încercat să mă consoleze.
Am înghițit în sec din nou. Am învățat cu și mai multă râvnă, o râvnă brăzdată de gânduri de dezamăgire și ambiție în același timp.
În anul următor am dat iar examen, am reușit așa cum mi-am dorit, după primul semestru aveam și bursă. Legea l-a obligat să-mi plătească pensie alimentară până la terminarea studiilor. Din pensia de la el și din bursă m-am întreținut în școală. Poate că mult timp n-am fost iertată pentru faptul că l-am dat în judecată pentru pensie, dar dacă azi ar mai trăi, sigur ar înțelege că nu doream decât să învăț, nu să-i fac lui rău. Doream să fac ceva bun cu viața mea.
Și mi-ar fi plăcut să fie mândru de mine. Această mândrie ar fi fost un semn că, în ciuda firii lui închise, acolo, în piept, inima îi bătea și pentru mine.
Dragă Dumnezeu, fii bun și iartă-mă pentru această scrisoare. Dar bunica m-a învățat să fiu sinceră, chiar dacă e posibil să greșesc în ceea ce spun. Tot ea m-a învățat că nu e nimeni fără păcat și că păcatele pot fi iertate, dar iertarea nu poate veni dacă omul nu spune adevărul, adevărul lui, așa cum îl vede el, cu limitele omenești în care nu este capabil să vadă cum vezi Tu, Doamne. Iartă-mă și luminează-mă!”
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
