”Edvard Grieg și Carl Orff la Opera Națională București” de Gheorghe Miletineanu

110
”Camrina Burana” de Carl Orff, Opera Națională București
”Camrina Burana” de Carl Orff, Opera Națională București

cronica muzicala leviathan.ro logoÎntâmplarea a făcut să ajung la București exact în momentul în care Opera Națională prezenta un spectacol nou, un coupé alcătuit din muzica lui Edvard Grieg pentru piesa lui Henryk Ibsen, ”Peer Gynt” – muzica din care compozitorul a extras două suite de-obicei interpretate în concert – și un balet, Carmina Burana”, după cantata lui Carl Orff. Pentru reprezentarea piesei lui Henrik Ibsen din 1867, Grieg a compus muzică de scenă în 1875. Piesa a fost jucată un an mai târziu, la Oslo, cu această muzică.

Propunerea de scrie muzică pentru ”Peer Gynt” a venit în 1874 din partea dramaturgului, și Grieg a acceptat-o, deși se pare că inițial nu voia s-o accepte. Compoziția s-a născut și a înaintat lent, cu multă dificultate, Grieg fiind conștient de grandoarea excepțională a subiectului abordat. Există o mărturie a soției compozitorului cu privire la felul în care acesta s-a apropiat, treptat, de textul dramaturgului, realizând că este, totuși, omul potrivit să-i însoțească muzical opera. Pe de altă parte, deși premiera spectacolului a fost un mare succes, Grieg a fost nemulțumit de condițiile pe care i le impusese conducerea teatrului, condiții care l-au obligat să compună secvențe muzicale foarte scurte, prea scurte în opinia lui.

Partitura originală a muzicii de scenă a fost publicată abia în 1908, un an după moartea compozitorului, de către Johan Halvorsen, un compozitor, dirijor și violonist de seamă. Grieg a compus pentru ”Peer Gynt” cam 90 de minute de muzică, în 26 de numere muzicale. Înregistrările partiturii originale complete diferă însă întrucâtva în alcătuirea lor. După peste zece ani de la premiera piesei lui Ibsen, Grieg a extras din muzica lui de scenă două suite, alcătuite fiecare din câte patru numere muzicale; cea dintâi a apărut în 1888, iar cea de a doua în 1891.

În spectacolul Operei Române București muzica acestor suite este interpretată strălucit, sub bagheta eminentului, încă tânărului dirijor Tiberiu Soare. Cântecul lui Solveig este interpretat, deosebit de frumos, de soprana Veronica Anușca, îmbrăcată într-un costum elegant absurd, care-i dă țărăncuței Solveig, întruchipare a inocenței, a purității și a statorniciei în iubire, și mai cu seamă a simplității desăvârșite, un aer de brunhildă.

În spectacolul despre care e vorba apar și versuri din piesa lui Ibsen, interpretate de Ion Caramitru. Programul de sală nu menționează traducerea folosită. Să fie a lui Virgil Teodorescu? Să fie a lui Adrian Maniu? Nu știu. Ion Caramitru este un actor minunat și cunoscut ca un strălucit recitator. Lectura pe care o asigură el versurilor este exemplară.

Și, cu toate astea, se simte, din păcate, că Opera a creat această parte din coupé fără a gândi pentru ea o formulă de spectacol veritabilă – Grieg îl prefațează pe Orff numai pentru ca respectabila instituție să poată încasa de la spectatori prețul întreg al unui spectacol de teatru muzical de lungime normală.

În schimb, partea a doua a spectacolului, Carmina Burana”, este o montare splendidă, concepută regizoral și scenografic (inclusiv luminile) de către Mario De Carlo (cunoscut regizor și scenograf de operă, îndrăgostit, s-ar zice, de România, unde a montat mai multe spectacole) și desenată coregrafic de către Davide Bombana (faimos dansator și coregraf italian, creator a numeroase balete originale, pe scene din Italia, Franța, Spania, Germania, Australia, Statele Unite).

Am folosit prilejul spectacolului bucureștean pentru a-mi reaminti mai întâi care e semnificația titlului latin al cantatei lui Orff”Cântecele de la Buria”, denumirea în latină a localității bavareze Benediktbeuern; la mânăstirea de acolo a fost descoperit în 1803 manuscrisul acestor poeme, scrise între secolele al XI-lea și al XIII-lea, apoi compilate și publicate în 1847, sub titlulCarmina Burana”, de către filologul Johann Andreas Schmeller (1785 – 1852). Tînărul jurist pasionat de latină și de greacă Michel Hofmann l-a ajutat pe Orff, care descoperise în 1934 culegerea de versuri editată de Schmeller, să aleagă și să organizeze cele 24 de poeme care alcătuiesc libretul lucrării compozitorului.

Spectacolul de la Operă m-a făcut să-mi reamintesc și faptul că, inițial, Orff și-a conceput scrierea ca pe o lucrare scenică incluzând dans (coregrafie), imagini vizuale (design) și felurite acțiuni scenice. Montarea de la Opera Națională readuce deci Carmina Burana” făgașul pe care muzica lor ar fi trebuit să rămână de la premiera din 1937 de la Frankfurt și până azi; dar nu, ea este interpretată în zilele noastre cu precădere în concert.

În caietul-program al spectacolului, Davide Bombana formulează scurt și cuprinzător ideile centrale ale popularei creații a lui Orff: [] vulnerabilitate și incapacitate a omenirii în fața destinului, cu schimbările sale constante. În ciuda acestui fapt, ființa umană, în atașamentul său disperat pentru viață, în zadar încearcă cu toată puterea să uite trecutul și să lupte împotriva sabiei lui Damocles ce îi atârnă deasupra capului. Prin miracolul naturii și al trezirii primăverii, prin dragoste de la forma-i cea mai pură la cea mai desfrânată, prin religie cu esența, incoerențele și chiar viciile sale, omenirea încearcă să găsească o cale de a supraviețui, nelăsându-se niciodată în voia destinului zdrobitor, mereu schimbător și implacabil.”

Aș adăuga că lucrarea lui Carl Orff este o explozie de energie vulcanică, de energie cu atât mai violentă cu cât e mai deznădăjduită, un elogiu adus tuturor formelor de viață și de bucurie de a trăi care sfidează toate răsturnările destinului, Fortuna cea schimbătoare și neiertătoare care aduce, orbește, când fericire, când dezastru.

Pe două construcții din lemn care încadrează scena, amândouă cu etaj, regizorul (și dirijorul) au amplasat corul, acesta rămâne nemișcat de-a lungul întregului spectacol, înveșmântat în pelerine cu glugi, roșii ca focul. Doar costumele celor doi cântăreți soliști – costume moderne de concert – mi se par eronate, căci nu se armonizează câtuși de puțin cu pelerinele coriștilor. Slipurile de culoarea pielii ale dansatorilor, care apar mai mult cu torsul gol, tunicile balerinelor, câteva dintre ele picant colorate, sunt idei scenografice aflate în deplină concordanță cu atmosfera muzicii lui Orff. Interpretarea muzicală (maestru de cor – Daniel Jinga) condusă de Tiberiu Soare e din nou excelentă, admirabilă, izbutind să mențină constant clocotul nedomolit din partitură. Un moment cu totul deosebit al montării este corul de copii (maestru de cor pentru corul de copii – Smaranda Morgovan), un episod de covârșitor lirism, înlăuntrul căruia se menține totuși, surdă, tensiunea ansamblului.

Limbajul coregrafic de care s-a slujit Davide Bombana este, desigur, limbajul dansului modern, contorsionat, angulos, cu neașteptate poziții grotești ale trupului, cu mișcări bruște, frânte, cu deformări izbitoare ale atitudinilor legiferate în baletul clasic. Gigel Ungureanu, directorul baletului Operei, se declară ”foarte impresionat de faptul că într-un timp scurt” (pare-se, de doar patru săptămâni) ”Davide a reușit să transforme balerinii și să imprime un stil de dans aparte față de cel clasic, neoclasic, cu care sunt ei obișnuiți”.

Regret din suflet că în aceste însemnări împrejurările mă constrâng să comit două nedreptăți; cea dintâi este că nu am avut și nu am posibilitatea să confrunt soluțiile coregrafice ale lui Davide Bombana cu indicațiile din partitură ale lui Orff – presupun că soluțiile propuse de coregraf urmăresc mult mai îndeaproape și mai adecvat acele indicații (imnul și bocetul adresate Fortunei, Primăvara”, ”La pășune”, ”În tavernă”, ”Curtea iubirii”, ”Blanziflor și Helena”) decât se poate desluși la o primă vizionare; a doua nedreptate e că nu pot numi în mod responsabil dansatorii care se disting în acest spectacol, pentru că nu cunosc deloc trupa de balet a Operei, așa încât nu pot afirma decât că, spre cinstea lor, ei constituie o echipă adevărată, un ansamblu adevărat, unitar, mobilizat cu trup și suflet, și măiestrie, întru slujirea viziunii despre lume a lui Orff în tălmăcirea lui Mario De Carlo și a lui Davide Bombana.

Recentul spectacol de la Opera Națională București este o sărbătoare – o sărbătoare pentru urechi și pentru ochi, o sărbătoare artistică pentru spirit.

Arhiva rubricii Cronica de teatru

Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.