„Post Scriptum…” de Cornelia Bartels

…la decupajul de acum două săptămâni, Altfel (1). Desigur că nu m-aș fi gândit să scriu un Post Scriptum la ceva ce am finalizat, mai degrabă ar fi trebuit să purced la compunerea părții a doua a povestirilor începute și publicate acum două săptămâni, dar lucrurile s-au petrecut cu totul și cu totul altfel decât mă pregăteam eu să fie. Cu alte cuvinte, m-am văzut nevoită să apelez la acest grabnic P. S., care s-a dovedit foarte necesar, pentru a clarifica unele gânduri care au năvălit ulterior și care nu s-au mai dezlipit  de mine, de vârful „peniței” cu care scriam, nelăsându-mă să accept să pun punct celor scrise. Simțeam nevoia să mai continui, să mai adaug câteva rânduri, promițându-mi în gând că voi adăuga ce credeam eu că trebuia adăugat mai târziu, la comentarii. Dar nu s-a întâmplat așa. Nemulțumită și neliniștită căutam o soluție rezonabilă, și așa am ajuns la Post Scriptum, soluție la care recurg acum, cu o mare liniște sufletească. De obicei îmi părăsesc cuibul gândurilor pe care doresc să le deapăn și în care mă cuibăream cu grijă câteva zile, pentru a le da viață, retrăindu-le, scriindu-le, și după punctul final al textului îmi luam zborul spre un alt cuib, spre alte întâmplări care așteaptă să fie povestite. Aveam două neliniști care se țineau de mână și mă însoțeau zi și noapte. Mă întrebam mereu (o întrebare care părea retorică, recunosc!): „De ce nu am spus nimic despre îngrijorarea mea?” Simțeam că ar trebui să mai adaug ceva la tot ce am scris, și anume gândul care mă apăsa: „Eu 78 și Hugo 8”… și-așa o să meargă mai departe. „Eu 79 și el 9, eu 80 și el 10” iar vârsta își va spune cuvântul pe drumul vieții, neținând, din păcate, seamă de noi și de dorințele și speranțele noastre. Este o realitate pe care nu o poți ignora și cu care nu te poți juca și împrieteni. Ea lucrează nestingherită și fără milă asupra noastră, în virtutea unor legi numai de ea știute. „Dar cum și până când tot așa?”, mă întreabă gândurile, puțin curioase, neliniștite. Nu e ușor să le răspund. Nu e ușor să-mi răspund. Îmi imaginez cum firul vieții se va desfășura în următorii ani la fel de frumos, se va înfășura în ghemul anilor ce ne-au mai rămas să trăim alături, fără noduri și încâlceli de tot felul, fără să se rupă. Și firul care devine, recunosc, tot mai subțire cu trecerea timpului, tot mai șubrezit! Poate de aceea îndrăznesc să mă opresc la acest Post Scriptum căutând un răspuns, astfel ca întrebarea să nu rămână retorică. „Oare cât o să dureze conviețuirea noastră? Până la adânci bătrâneți?”… Îmbătrânim unul alături de altul de aproape 8 ani, ducând împreună o altfel de viață decât o duceam înainte. Îmbătrânim diferit, și totuși într-un fel la fel, și vă rog să mă înțelegeți că fiecare semn de îmbolnăvire a lui Hugo are asupra mea efectul unei catastrofe. Ce mă fac dacă Hugo se îmbolnăvește? Dar ce face el dacă eu nu mai pot să zburd mereu de trei-patru ori pe zi în plimbările noastre? Căci și el remarcă la mine semnele de îmbătrânire și le respectă în felul lui. Mă rog bunului Dumnezeu să mai pot face față câțiva ani, ca totul să fie bine în continuare. Caut sfaturi, răspunsuri, cotrobăi pe internet, mă mai uit și prin facebook și mă informez, și citesc tot felul de materiale bine documentate despre semnele de boală, de îmbătrânire la câini. Și, tot căutând, de câtva timp, constat că facebook-ul m-a remarcat în felul lui și mă asaltează cu o mulțime de video, de clipuri, trimițându-mi tot felul de materiale detaliate despre viața oamenilor alături de animale de tot felul, cu blană, cu pene, cu solzi, cu carapace… Este o lume fascinantă care mă determină din ce în ce mai mult să nu o ignor, să mă apropii de ea, să ajut într-un fel să existe. Să nu se piardă. Relația dintre om și animal poate fi atât de variată și complexă! Uluitor câte noi aspecte poți descoperi! Câte poți vedea pe facebook, și nu numai! Pe tot internetul! Remarc, printre altele, că am intrat în colimatorul lui și acum mă bombardează cu noi informații, cu invitații să particip la felurite acțiuni de ajutorare, de unde îmi dau seama că totul este acolo, undeva, înregistrat, clasificat, programat, sancționat (dacă e cazul!), păstrat într-un sistem bine coordonat și controlat… Un sistem care mă depășește, dar de al cărui inepuizabil bagaj de informații, trebuie să recunosc, mă folosesc, apelez la el și îl apreciez, și mă bucur de fiecare lucru nou aflat rapid, numai cu o simplă apăsare pe un buton minune… Deh! Tehnica modernă căreia mă străduiesc să-i țin pasul…

Așadar, m-au înregistrat că mă preocupă viața alături de un câine. Sunt pentru ei „Doamna cu cățelul” care-și face griji și, în consecință, informațiile despre acest subiect sunt cele mai multe, năvălesc peste mine, iar eu mă las informată… Dar nu numai despre viața cu un câine, ci afli și avantajele conviețuirii cu o pisică, cu o găină, un cal, un arici, păsări, insecte… și calitățile terapeutice ale acestora asupra oamenilor. Iubirea lor fără pretenții este darul de neprețuit pe care-l putem primi. Trebuie numai să știm a-l primi. Octavian Paler spunea: „Ce nu trăim la timp, nu trăim niciodată!” Suntem asigurați, prin exemple edificatoare, că dacă nutrim sentimente pentru ele, atunci vom avea și un alt fel de trai. Animalele, ni se spune, sunt profesorii tăcuți ai umanizării oamenilor. Alături de ele oamenii pot deveni mai buni… Adio depresie, adio singurătate, plictiseală, frici, adio dureri și suferinți, trăiască iubirea sufletelor iubitoare!… Interesant și adevărat! Este o indubitabilă realitate, dar trebuie să ai timp să le trăiești, să ai disponibilitate sufletească pentru asta. Și eu am și-mi face plăcere, și mă bucur enorm, altfel, cu cât îmbătrânești, ești tentat tot mai mult să te mulțumești cu traiul în casă, să intreprinzi tot mai puține acțiuni dincolo de cei patru pereți și chiar să nu faci nimic deosebit, în speranța că timpul trece oricum fără să lase urme. Uităm să râdem, uităm să plângem. Iar dacă te încăpățânezi să nu glumești cu viața, să încerci ceva nou, nu ai cum să o trăiești cu adevărat! Așadar, am timp să mă informez, să aflu lucruri noi și interesante. Le selectez cu grijă și chiar m-am oprit la câteva care, cu adevărat, m-au impresionat și care mi-au atins coarda sufletului meu sensibilizat la… conviețuirea cu un patruped, iubirea și devotamentul lui, credința lui față de om, până la moarte. Dar nu intenționez aici să fac o pledoarie pentru a convinge cititorii mei să facă așa, ca mine. Nu! Fiecare după sufletul și înțelegerea personală…

Răsfoiesc noianul de informații primite. Felurite fotografii. Îmi opresc ochii asupra unora mai deosebite care-mi rețin atenția… De pildă, într-o fotografie îl văd pe Charlie Chaplin în fața unei uși închise, șezând pe scările de la intrare, alături de un cățeluș care stă lipit de marele actor. Amândoi par resemnați, așteptând să fie chemați, să li se deschidă ușa casei, afișând în privire aceeași expresie comică. Două chipuri de o mare expresivitate care-ți comunică o anumită stare, invitându-l pe privitor să se alăture lor… Mă opresc o clipă și privesc cu o mare bucurie chipurile celor doi, căci chiar fotografia respiră bucurie, iubire, înțelegere între cei doi, de parcă ar spune amândoi, la unison: „Deh, asta e!, mai trebuie să așteptăm puțin până se va deschide ușa”, și parcă sunt chiar tentată să o fac, dar mă răzgândesc. Să nu-i deranjez… și continuu să mai caut și dau de o altă fotografie, a actorului francez Louis de Funès, care are un pisicuț gri în brațe, ținându-l foarte drăgăstos la piept, iar dedesubt stă scris: „Es spielt keine Rolle ob Sie Stil, Ruf oder Geld haben, wenn Sie kein gutes Herz haben, sind Sie nichts wert”, cuvinte cu care actorul se adresează privitorilor… și care, traduse, sună cam așa: „Nu contează dacă aveți stil, faimă sau bani, dacă nu aveți o inimă bună, nu aveți nicio valoare.” No comment! Apoi, mă uit la un scurt videoclip în care actorul Sir Anthony Hopkins cântă ceva la pian, ceva frumos, clasic, iar în brațe motanul său meloman, Niblo, un motan tărcat, cu ochii la fel de luminoși ca ai marelui actor, stă la pieptul lui și ascultă nemișcat. Am mai văzut și alte câteva videoclipuri cu Niblo și marele actor, fie ascultând un vals vesel, șezând comod alături, fie chiar dansând cu el în brațe, bucuroși că sunt împreună. Doi prieteni buni! Impresionant să privești cu câtă bucurie o fac, cu atât mai mult cu cât actorul nu mai este cel mai tânăr iubitor de pisici… Alteori găsesc fotografii asupra cărora îmi opresc privirea, fiind pentru mine bune exemple, demne de urmat! O văd, de pildă, pe Brigitte Bardot, care de curând a împlinit 89 de ani, înconjurată nu de flori, ci de cățeii ei blănoși și fericiți. Sau îl văd pe Alain Delon, actorul meu preferat de altfel, care pozează fermecător alături de un cățel la fel de fermecător, de rasă, care-și arată fericirea în privirea pe care i-o aruncă stăpânului său… Se vede că sunt prieteni și că ceva frumos îi unește. Nu gloria, ci iubirea unuia față de altul…

Multe fotografii pe care le privesc și mă bucur să constat că nu sunt singura care mă fotografiez cu cățelul meu, Hugo. Uneori chiar dansăm, țopăim prin sufragerie sau, de cele mai multe ori, ascultăm muzică pe programul „Classik” la Tv. El moțăie în fața televizorului, iar eu scriu, citesc lângă el până noaptea târziu și el mă așteaptă să mergem la culcare. O altfel de viață, cum spuneam…

Dar două fotografii, în mod deosebit, mi-au rămas adânc întipărite în memoria sufletului, căci nu le-am putut privi numai cu ochii ci, în mod special, cu sufletul. Într-una din ele îl văd pe marele sculptor Brâncuși alături de cățelușa sa albă ca neaua, albă ca marmura lucrărilor sale, Polaire. Două suflete curate alături, pe o bancă, poate în fața atelierului său din Paris. Se știe că Brâncuși iubea animalele și că el a avut mai mulți căței ca prieteni, dar Polaire a fost ceva deosebit. Și cel mai impresionant moment a fost când am văzut fotografia lui George Enescu, pe patul de suferință, într-o cameră de hotel, tot din Paris, în care nu era singur, ci alături de el stătea doar cățelul său, Mutzerli, și-l păzea cu o privire înduioșătoare, îngrijorată… „Mutzi”, cum era alintat, a fost singurul care a rămas alături de Enescu în acele momente grele. Suferința compozitorului era întipărită pe chipul său. Era 5 mai 1955… Am mai căutat alte fotografii, fiind foarte impresionată de imaginea tristă surprinsă de ochiul magic al unui aparat fotografic, și, într-adevăr, am mai găsit o fotografie datată 10 septembrie 1946, când, marele compozitor, de astă dată la Constanța, ținea în brațe, cu o mare grijă și tandrețe, același cățel, atunci un pui, și erau amândoi tineri și fericiți.

Două fotografii, două momente imortalizate care m-au pus pe gânduri și mi-au dat curaj să scriu Post Scriptum-ul de față, ajutându-mă să înțeleg cât de frumoasă și de bogată poate să fie viața, atunci când renunți la singurătate și te decizi să ai alături un prieten iubitor până la moarte… Și așa parcă nici nu îmi mai este teamă și nu-mi mai pun întrebarea „Ce mă fac? Eu 78 el 8 !” … Totul este așa cum trebuie să fie, iar eu, acum, voi părăsi cuibul gândurilor mele și îmi voi lua zborul spre alte întâmplări pe care am de gând să le povestesc în Decupajele următoare, dar fără Post Scriptum. Punct.

Mönchengladbach, Germania

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:

leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com; 

pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels