Atunci când se anunța că va cânta fanfara în Cișmigiu, mergeam să fiu martoră a acestui program muzical care avea un farmec aparte, poate și pentru faptul că muzica răsuna altfel în grădina ce a dat o identitate aparte orașului. Parcul Cișmigiu a suferit modificări, a fost folosit și ca grădină de zarzavat, dar și Chioșcul de muzică din Parcul Cișmigiu (cunoscut și sub numele de Pavilionul de muzică sau Chioșcul fanfarei), unul dintre cele mai cochete și nostalgice monumente, reprezentând inima divertismentului din perioada Belle Époque și din anii interbelici, a avut parte de schimbări. Spre deosebire de chioșcul istoric de ziare de la intrarea dinspre Bulevardul Elisabeta, chioșcul de muzică este o structură pavilionară din fier forjat și lemn, concepută special pentru acustică în aer liber.
Deși parcul a fost inaugurat la mijlocul secolului al XIX-lea, forma actuală, elegantă, a chioșcului de muzică și amplasarea lui strategică i se datorează în mare parte peisagistului german Friedrich Rebhuhn, care a reamenajat Cișmigiul în perioada 1910–1913. El a regândit spațiile pentru a oferi „puncte de atracție auditivă și vizuală”, integrând chioșcul în mijlocul unor alei largi, ușor accesibile publicului care se plimba.
În perioada interbelică, chioșcul devenise cel mai animat punct din parcul central. În fiecare duminică și în zilele de sărbătoare, aici concerta fanfara militară sau orchestre de suflători. Repertoriul includea marșuri militare, valsuri vieneze, uverturi clasice, dar și romanțe celebre ale vremii. Elitele Capitalei (dar nu numai elitele, ci și oameni obișnuiți pentru care aceste concerte suplineau nevoia de a merge într-o sală de spectacol) își programau plimbările special în orele în care muzica răsuna de sub cupola de fier. Oamenii se adunau în jurul chioșcului, stăteau pe scaunele de fier închiriate (o mică afacere a vremii în Cișmigiu!) sau se plimbau agale pe aleile din jur, transformând evenimentul într-un etalon al eleganței urbane.
Designul chioșcului nu a fost doar estetic, ci și funcțional. Baza este înălțată pe un soclu de piatră pentru ca muzicienii să poată fi văzuți și auziți de la distanță, iar acoperișul metalic în formă de cupolă are rolul de a reflecta și propulsa sunetul instrumentelor de alamă către aleile parcului.
Chioșcul a supraviețuit bombardamentelor și perioadei comuniste, fiind restaurat pentru a păstra vie acea atmosferă de Micul Paris. Chiar și în prezent, în timpul festivalurilor urbane sau în zilele de weekend din sezonul cald, spațiul își reia ocazional funcția originală, găzduind mini-concerte de fanfară sau spectacole de promenadă.
Odată cu instaurarea regimului comunist la sfârșitul anilor 1940, Parcul Cișmigiu a fost supus unui proces radical de ideologizare și „reeducare culturală” (exact ca și oamenii!), menit să șteargă amprenta burghezo-moșierească a perioadei interbelice și să transforme eleganța Micului Paris într-un spațiu dedicat exclusiv recreerii muncitorești.
Promenada elitelor, paradele de modă discrete și valsurile vieneze cântate la chioșcul de muzică au fost înlocuite rapid de o nouă dinamică culturală, controlată strict de partid.
Prin urmare, chioșcul din fier forjat nu a mai răsunat de marșurile regale sau de romanțele de salon, iar fanfara militară a primit instrucțiuni clare să interpreteze marșuri revoluționare, cântece patriotice și imnuri dedicate muncii și partidului. Orchestrele care performau în weekend aveau repertoriul verificat la sânge, compozitorii occidentali „decadenți” fiind interziși în favoarea creațiilor realismului socialist. Dar nu numai chioșcul a suferit modificări și amintesc că lacul care era fundalul plimbărilor romantice cu barca ale boemei bucureștene, în perioada comunistă și-a mutat accentul pe sport, accesibilitate în masă și colectivism. Flotila de bărci a fost extinsă și democratizată, prețurile fiind menținute foarte mici pentru ca orice muncitor sau UTC-ist să își permită o plimbare. Iarna, patinoarul natural de pe lac a devenit o atracție sportivă de masă organizată de stat, promovată ca o activitate de fortificare a fizicului noii generații de tineri socialiști. Chiar și monumentele din jurul lacului a trebuit să se alinieze noului regim. Rotonda Scriitorilor, finalizată chiar înainte de venirea comuniștilor (în 1943), a intrat sub lupa cenzurii. Scriitorii care nu corespundeau valorilor socialiste sau aveau un istoric politic considerat reacționar au fost marginalizați în discursul ghizilor sau în manualele școlare, în timp ce figuri precum Nicolae Bălcescu (privit de comuniști ca un precursor al revoluției) sau scriitorii de origine umilă, ca Ion Creangă, au fost puternic promovați în activitățile culturale din parc. Cișmigiul a început să găzduiască evenimente de masă organizate cu ocazia zilelor oficiale ale regimului, cum ar fi 1 Mai (Ziua Muncii) sau 23 August (Ziua Națională). Aleile din jurul lacului se umpleau de panouri mari cu realizările cincinalelor, portrete ale liderilor de partid, standuri de carte ideologică și spectacole de teatru de păpuși sau dansuri populare menite să educe publicul în spiritul socialist. Dar asta nu a fost tot. Restaurantele cochete din jurul lacului au fost naționalizate și transformate în unități de alimentație publică de stat (întreprinderi de tip „Gostat” sau „Alimentara”). În locul meniurilor fine de altădată, au apărut terasele populare unde bucureștenii se strângeau la mici, bere și sifon, o formă de divertisment mult mai accesibilă și agreată de regim pentru socializarea clasei muncitoare.
Astfel, Cișmigiul a încetat să mai fie un salon pretențios în aer liber și a devenit o „grădină a culturii fizice și recreerii” pentru cetățenii Republicii Populare/Socialiste România.
Putem afirma, doamnelor și domnilor, că Grădina Cișmigiu a fost oglinda vremurilor prin care a trecut, devenirea ei în funcție de regimurile în care a câștigat sau a pierdut din frumusețe, dar care, în ciuda tuturor piedicilor, a intervențiilor, uneori brutale, a rămas emblema acestui oraș, inima lui „verde”.
