Trebuie să recunosc că mă simt vinovată. Am tot amânat alcătuirea acestui Decupaj, cu gândul și cu speranța că poate mâine, poate poimâne sau răspoimâine voi avea mai mult curaj, mai multă liniște sufletească și inspirație, și voi purcede la adunarea gândurilor și voi avea puterea și liniștea necesare ca să mă opresc din goana îngrijorărilor zilnice, la poarta cuvântului scris, scriindu-l. Am așteptat să am puterea să-l găsesc și să-l folosesc cum se cuvine, așa cum am făcut-o de aproape 5 ani. Căci, mărturisesc, de tot atâta timp sunt alături cu Decupajele mele de lumea leviathană. Și asta mi-a dat putere, mi-a dat viață, mi-a dat curaj, speranță și încredere că merită să le am alături în aceste grele vremuri grele pe care le străbatem. Vine un moment în viață când constați că nu mai ești ceea ce ai fost, singurătatea te învăluie zi de zi tot mai mult și mai decisă să te păstreze numai în brațele ei, știind că nimeni altul nu mai are timp și pentru tine. Constați, cu tristețe, că nimic nu mai are aceeași greutate și importanță în viața ta, te resemnezi, volens nolens, și mergi mai departe pe drumul hărăzit ție, tăcut. Dar și tăcerea poate ascunde ceva, poate înlocui vorbele, și tăcerea poate fi un răspuns al întrebărilor care năvălesc fără milă în lăcașul sufletului tău și cărora nu mai ai curajul să le răspunzi. Tocmai despre această tăcere care se așternuse între timp între mine și viață, despre acest necuraj, încerc acum să mă explic prin cuvinte cât mai potrivite, cuvinte pe care le caut și de care îndrăznesc să mă sprijin, pe care le chem în ajutor de câțiva ani încoace…
Oricum suntem trecători la braț cu timpul, dar pentru mine acel sfârșit de an 2018 a însemnat, de fapt, un început și nicidecum un sfârșit! A însemnat ruperea tăcerii în care trăiam în cochilia gândurilor mele fără să-mi îngădui a îndrăzni să cred că ceva se va mai întâmpla, să-mi arunce pe umeri o altfel de mantie care să-mi acopere altfel singurătatea cuibărită între mine și viață, să-mi deschidă căile unei altfel de viață, înlăturând tăcerea și resemnarea care mă copleșeau de câțiva ani buni, și din chingile căreia nu aveam puterea și curajul să mă desprind singură… Dar a venit chemarea unui OM, iubitor de frumos, de iubire, care nu a uitat prietenia de odinioară, pierdută pe cărările timpului, și care a sunat la ușa sufletului meu, chemându-mă în lumea ei, să fiu alături la alcătuirea primei reviste „Leviathan”, m-a încurajat să încerc să scriu câteva rânduri pentru revistă. Și așa a apărut în cadrul rubricii „România celor 100 de ani văzută din Diaspora”, textul scris de mine și intitulat Am luat cu mine România tinereții mele, text scris nu numai cu emoții, dar și cu un gând patriotic, un dor de țară care m-au ajutat să-l aștern pe hârtie aproape dintr-o suflare. Trecuseră 37 de ani de când am plecat, cu ani mai grei și mai frumoși, când precizam: „Mărturisesc că am fost pregătită, datorită experienței câștigate în România, să fiu puternică mai departe”, exprimau un adevăr…. Minunatul OM, căruia îi datorez acest nou început al unei altfel de viață, a rămas și va rămâne omul foarte apropiat nu numai sufletului ci și gândurilor mele, oferindu-mi noi trăiri ce au rupt tăcerea și resemnarea. Ulciorul a fost trimis pentru a treia oară la izvorul inspirației, la izvorul poeziei, al literaturii, al cuvântului scris… O mare schimbare s-a produs de-atunci încoace în viața mea, recunosc. Și-i rămân recunoscătoare Pușei Roth, cea care a fost și va rămâne omul care a făcut posibilă această readucere la viață, care m-a chemat la izvorul artei, invitându-mă să fiu alături de alcătuitorii revistei „Leviathan”. Costin Tuchilă, Rudy Roth și aproape toți colaboratorii primei reviste am devenit o familie. De atunci, mi-au îngăduit să fiu alături de ei, număr de număr, cu poezie, cu proză scurtă, cu interviuri, readucânu-mi în suflet sâmburele încrederii în mirajul cuvântului scris și încredințat tiparului, miraj care se pierduse cu trecerea anilor în lianele întâmpărilor. Nu a fost ușor pentru mine! A fost ca o aruncare în apele reci, curgătoare ale unui izvor pe care-l părăsisem cu mulți ani în urmă, și la care nici nu mai speram, nici nu mai visam să mai ajung vreodată… O oarecare teamă mă cuprindea numai la gândul că trebuie să țin seamă de unele și de altele, dar, mai cu seamă, de două lucruri trebuia mereu să-mi amintesc: să am grijă de gândurile mele când sunt singură și, mai ales, să am grijă de vorbele mele când sunt publicate, când sunt alături de oameni, de cititori. O teamă și o îngrijorare m-au însoțit tot timpul. Am citit undeva: „După chip cunoști o floare,/ Ciocârlia, după cânt,/ Aurul, după strălucire și culoare,/ Iar pe om după cuvânt!” (Vasile Militaru), așa că am pornit la treabă cu inima cât un purice! Ce vor zice cititorii? Dar aveam încredere în mine, cu toate că uneori viața nu-ți lasă decât o opțiune: „să accepți situația și să mergi mai departe”! Am acceptat situația cu emoție, cu recunoștință față de șansa care mi se oferea cu atâta generozitate și am mers mai departe, știind că „omul sădește în lume ceea ce poartă în inima sa”, iar „cuvintele sunt imaginea sufletului” (Goethe). ceea ce am și făcut în toate textele mele. M-am oprit cu încredere la puterea cuvântului scris, în care aveam adunată multă iubire și credință, căci „ne îndreptăm spre Dumnezeu nu mergând, ci iubind”, a spus Sfântul Augustin, iar eu am iubit tot ceea ce am îndrăznit să povestesc, îndreptându-mi astfel sufletul tot mai mult spre liniștea divină, ajutându-mă….
Aproape că nu mai știam cine sunt! Mă uitasem undeva pe la încrușișări de drumuri, dar nu m-am pierdut! Undeva am citit: „Întoarce-te la tine când nu mai știi cine ești!”. Și m-am întors și m-am regăsit în lumea scrisului, a cuvântului scris. Și l-am căutat, și l-am chemat la mine. Ne-am reîntâlnit și ne-am ajutat… și la care am apelat, de astă dată, cu sufletul la gură. Dar de care simțeam că mă mai pot sprijini pe ajutorul lui, că mi-a rămas prieten credincios încă de pe vremea tinereții mele, când eram un înflăcărat reporter la revista „Flacăra”.
Eram în mâna timpului care a trecut peste mine. Știu, timpul măsoară toate lucrurile pe care le săvârșești. Vântul le împrăștie pe cărările vieții, mintea le amintește, nu le uită, iar inima le adună! Și, cu adevărat, eu am adunat atât de multe întâmplări și amintiri în sertarele inimi, păstrate într-o respectuoasă, dureroasă tăcere ani de-a rândul, până în acel moment al anului 2018 când totul s-a schimbat radical, într-o altfel de viață, pe care o duc de-atunci încoace. Recunoscătoare față de șansa avută… „Dacă vreau să mai fac ceea ce n-am mai făcut de atâta timp, trebuie să am curajul să fac ceea ce credeam că nu mai sunt în stare să fac, să o iau cu curaj, încredere de la capăt și să reîncep să scriu”, îmi spuneam. În scris am încercat să mă destăinui cititorilor cu sinceritate, oferind astfel un buchet de gânduri trimise lor cu iubire. Fiecare călătorie o trăiești de trei ori: (deh! ca în povestea cu ulciorul, care, după cum spuneam în Decupajul trecut, merge numai de trei ori la apă): atunci când o visezi, când o realizezi și când ți-o amintești, iar Decupajele mele au fost și vor rămâne popasul călătoriilor mele prin viață, reamintindu-mi-le, scriindu-le și dăruindu-le cititorilor mei leviathani.
Radu Gyr scria: „M-am cățărat pe gânduri ca pe schele și, frământându-mi lutul omenesc, văzui că timp și viața-mi tencuiesc în zidăria visurilor mele”, aproape ca un răspuns al tăcerilor mele, făcându-mă să mă identific tot mai mult cu cele scrise de mine în fiecare Decupaj…
Când vei începe să-ți cari propria apă, vei înțelege valoarea fiecărei picături, pentru că, de când o fac îmi sting setea de iubire la izvorul vieții, așa cum scria Liviu Rebreanu: „Știu să iubesc, fiindcă am învățat a plânge, în cuiburi pline de suspine și a mă resemna” …Căci nu poți atinge zorile decât străbătând cărările nopții…
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
