Îmbrăţişarea copiilor declanşă vibraţii de gânduri bune. Era minunat şi parcă ar fi stat aşa o veşnicie.
Perluţa atentă, cea mai lucidă din toţi, privea în toate părţile cu teama că poate apărea un alt pericol. Zeci de întrebări îi dădeau târcoale scotocindu-i mintea.
‒ Licuţă! Dragi prieteni! Voi aţi observant că de când am ajuns aici nu am simţit pământ sub picioare? Parcă plutim, dar nu plutim. Parcă zburăm, dar nu zburăm. Nu există niciun drum, nicio fiinţă, nici măcar aer. Doar gândurile care fac ce vrem noi. Ca o joacă. O joacă pe care o putem stăpâni numai dacă gândim în bine. Altfel, jocul e periculos.
‒ Nici măcar nu ştim încotro mergem, Perluţo. Vreau acasă la ai mei. De ce nu ne întoarcem la baltă, la pescuit?, spuse Parfeu cu tristeţe în glas.
‒ Ba, ştim unde mergem, Parfeule. E scris în stele să fim aici, acum, pentru a-l elibera pe Bucurel, gândul fermecat, ţinut captiv de gândul cel rău, Rânjitu, care a fost ferecat dincolo de Capătul Lumii de Nenea Timpul, părintele lumii în care trăim, pentru a construi în linişte lumea din Univers. Rânjitu vrea haos şi întuneric într-un nimic fără viaţă. Prin mijloace perfide şi mincinoase, prin războaie şi duşmănie între oameni, în timp, a căutat ceva care să-l ajute să scape de aici pentru a-şi terminarea lucrarea, aceea de a nimici Lumea. Şi a înţeles că doar printr-un suflet curat de copil poate face asta. Răul poate veni peste gândul bun prin minciuni şi amăgiri. Aţi văzut ce de gânduri rele s-au năpustit asupra noastră?
‒ Dar de unde ştii tu toatea astea, Licuţă?, întrebă Zburlita cu miere în glas, strângându-l de mână pe Licuţă.
Pe lângă copii treceau fulgi de zăpadă. Rari şi mari. Niciunul nu şi-a dat seama că ningea din toate părţile. Doar Tatalai prindea câte un fulg şi-l păpa ca pe o îngheţată dulce. Ceilalţi erau captivaţi de vorbele lui Licuţă.
‒ De la nimeni. Ceva în gândul meu mi-a vorbit, ca într-un vis. Aventura asta nu e a mea. E şi a voastră. Cineva, demult, un tâlhar temut numit Terente, mi-a trimis un bănuţ prin tataia Muşat ca să mă facă să ajung aici, dar cred că visul nu m-a lăsat singur să plec în această călătorie. A făcut ce a făcut şi v-a alăturat şi pe voi lângă mine. Suntem toţi aici într-o lume de gânduri. Nu există case, drumuri, oameni, copaci sau animale. Suntem toţi într-un singur gând şi fără voi, dragi prieteni, acum eram pradă răului. Să vibrăm toţi la un loc aducând numai bine. Visul vrea, prin prietenia noastră, să învingem răutăţile şi să-l eliberăm pe Bucurel.
‒ Aha, înţeleg! Fluturaşul galben, spuse Perluţa cu înţelegerea că a descoperit ceva. Bănuţul şi fluturaşul să fie cele două gânduri, bun sau rău, Bucurel sau Rânjitu? De când am păşit aici, nu i-am mai văzut.
‒ Sunt aici. Au fost tot timpul cu noi şi ne conduc în lupta dintre ele. Dacă vom fi dominaţi de unul din aceste gânduri, cu acela ne vom întoarce acasă.
‒ Eu nu vreau să ajung acasă rea, scânci Zburlita. Iotee! Ninge. Ce frumos!
Abia atunci au observat că ningea ca-n poveşti. Tatalai se juca cu fulgii şi toţi îl urmăreau râzând.
‒ Atenţie! Să nu fim iar amăgiţi spre ceva primejdios, îi avertiză Perluţa.
‒ Ei, na! Mi-am amintit, aşa deodată, de iarna cu sărbători, când ningea în Ajun de Crăciun de se îmbrăcau toate în alb. Noaptea ningea mult în troiene şi viscolea…
‒ Taci!, strigă Licuţă parcă să-i sugrume gândul lui Tatalai.
Prea târziu. Se porni un viscol cu vânturi din toate părţile lovindu-i pe copii unul de altul. Nămeţi de zăpadă se rostogoleau gata să-i astupe. Un cer gri completă scena primejdioasă ca într-un tablou cu culori reci.
Frigul se făcea simţit şi un ger neaşteptat îngheţă toate gândurile copiilor.
O răbufnire puternică a vântului se uni într-un vârtej ameţitor desprinzându-i mâna Zburlitei din mâna lui Licuţă. Viscolul o purta haotic în toate părţile până când dispăru într-un ecou al glasului ei:
‒ Licuţă! Licuţă! Licuţă!…
Vezi arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
