Primăvara anului 2000 m-a găsit cu o tolbă de visuri spulberate. Încercam să pun în legalitate o mică afacere care se dovedise rentabilă în limita unui trai aproape decent. Nu aveam gânduri de avere, de lux, niciodată nu avusesem, iar acum, privind în urmă, îmi dau seama că am rămas la fel. Am știut întotdeauna că din muncă cinstită nu poți fi bogat, dar poți dormi liniștit.
Învățasem și pusesem în aplicare tot ce știam despre ceea ce doream să fac, însă mă tot loveam de mediul bolnav în care România se afla pe atunci. Mita era singura cheie cu care deschideai ușile aprobărilor de tot felul.
Timp de 10 ani am privit în urma prietenilor și cunoștințelor care plecau peste graniță și de fiecare dată repetam că n-aș pleca din țara mea pentru simplul fapt că, dacă abia ne putem înțelege între noi, cu străinii ar fi mult mai greu.
Și totuși, într-o seară, după îndelungi calcule și încercări de a prevedea următorii pași, am dat cu un teanc de hârtii de pământ și i-am spus soțului:
– Și dacă am pleca?
– Unde să plecăm?, a întrebat el uimit.
– Habar nu am! Oriunde în lume, pentru că simt că nu mai am nervi pentru lupta aceasta cu morile de vânt. Simt că am obosit.
– Bine, bine, plecăm, dar cum și, încă o dată te întreb, unde?
– Cu banii pe care îi mai avem cumpărăm vize, bilete de călătorie și restul, Dumnezeu știe!
Așa a început totul.
De foarte multe ori am fost întrebată de ce am ales Portugalia, iar tot de atâtea ori am răspuns că nu am ales noi, ci soarta.
Plecarea soțului a fost foarte repede. Erau oameni care rezolvau orice cu bani, iar el a ieșit din țară cu viză de turist pentru Suedia, dar trebuia să ajungă în Spania. Cel puțin, așa a fost planul, să meargă la fratele unei prietene care l-ar fi ajutat pentru început.
Peste trei zile primesc telefon în care îmi spune că este în Lisabona.
– Ce cauți în Lisabona?, am întrebat oarecum îngrijorată.
– Am tot vorbit în drumul spre Spania cu oamenii din autocar și am aflat că Portugalia ar fi rămas singura țară care mai acordă vize de muncă, așa că am am coborât cu doi dintre ei aici, la capăt de drum, mi-a răspuns el încrezător.
Cunoșteam capacitățile lui de a răzbate prin viață și am avut încredere în explicația dată.
La nici cinci luni am mers la Ambasada Germaniei și am susținut interviul pentru acordarea unei vize cu scopul vizitării unei prietene, o româncă măritată și stabilită acolo de mulți ani, pe care am numit-o nașa mea. Adevărul este că nici nu cunoșteam persoana care îmi făcuse invitația, dar, din nou, ce nu făceau banii?
De aici încolo începe o altă etapă a vieții mele, una plină de provocări de tot felul.
Nu plecasem cu gândul să rămân, nici nu concepeam să nu mă întorc peste câțiva ani.
În mintea mea de om tânăr gândeam că, dacă nu am avut destui bani pentru nenorocita de cheie pentru ușile celor de care depindea dorința de a face un ban cinstit plătind taxe, voi avea mai târziu. Lumea în care trăisem mă făcuse să cred că altfel nu se poate.
Aveam în față un viitor care mă va învăța că nimic nu se va schimba dacă nu ne schimbăm noi, că banii sunt pentru orice altceva dar în niciun caz pentru a cumpăra bunăvoința cuiva, că lucrurile nu trebuie să fie așa cum erau de când mă știam.
Încă de copil mă revoltau nedreptățile, favoritismul, dar intuiam că nu am putere să lupt cu metehne adânc înrădăcinate în societate.
Mă născusem cu ghinionul (așa credeam eu) de a nu fi avut părinți ori rude sus-puse prin vremea comunismului, iar apoi, nici printre noii îmbogățiți.
Nu cred că acest fapt mi-a adus mari frustrări, dar îmi amintesc că reușeam, încă din fragedă pruncie, să sesisez priviri, atitudini, fapte. Până la urmă, fiecare voia să trăiască mai bine și fiecare își cunoștea interesul, concluzionam mai târziu, ca un fel de scut împotriva lehamitei.
Pe drumul spre Portugalia, care a durat trei zile într-un microbuz deloc nou, îmi sunau în urechi niște vorbe auzite la televizor, spuse de un prim-ministru: „Trebuie să strângem cureaua.” Nu mai știu în ce an aceste cuvinte mă șocaseră, dar știu că am gândit cu mare amărăciune că nu mai avem ce strânge, oamenii nici curea nu mai aveau. E adevărat, nu toți, dar marea majoritate era în această situație.
Priveam pe geamul microbuzului cum rămânea în urmă România cu verdele ei, cu apele ei, cu viața mea de până atunci și cu rădăcinile mele.
Cred că niciodată nu voi uita starea de atunci, un amestec de jale și revoltă, niciun strop de bucurie.
Așa am trecut granița spre necunoscut.
Eram doar o tânără care niciodată nu ieșise din țară, ca mulți alții care plecaseră înaintea mea, ca mulți alții care au plecat după mine.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
