Pe 14 septembrie prăznuim Înălţarea Sfintei Cruci, cea mai veche dintre sărbătorile ortodoxe. Despre istoricul sărbătorii circulă mai multe variante, de la o bătălie a împăratului Constantin împotriva lui Maxenţiu, un persecutor al creştinilor (307-312), la înălţarea pe muntele Golgotei a Crucii pe care a fost răstignit Isus, într-o zi de 14 septembrie 335.
În Submarginea, Ziua Crucii a avut întotdeauna o importanţă aparte, plină de mister, pe care Maica l-a întreţinut an de an. Ultima zi din vacanţa de vară, 14 septembrie, nu-mi amintesc să fi fost vreodată cu ploaie. Încă de dimineață, un soare blând îşi curgea razele cu moliciunea mierii pe sticla ferestrei şi, sărbătoare fiind, plecam cu Maica să colindăm câmpiile şi livezile. Adunam plante de leac, fiindcă ea spunea că toate plantele culese şi puse la uscat în această zi au proprietăţi magice. Dar nu numai plantele ci şi fructele toamnei, mere, prune, uscate şi puse în podul casei erau păstrate cu sfinţenie pentru afecţiuni neprevăzute. 
Un rol aparte îl avea dovleacul, unul mare şi sănătos, pe care ea îl tăia în felii generoase, uscate apoi alături de fructe și ierburi. Într-o iarnă, învârtindu-mă pe lângă ea, pe când prepara într-o oală pântecoasă poame fierte (doamne, ce miros dumnezeiesc umplea odaia, atunci când fructele uscate, poame cum zicea ea, fierbeau în apa cu zahăr, rezultând cel mai bun compot pe care l-am mâncat vreodată!), am răsturnat bolul în care îmi pusese o porție, ca să gust, zeama fierbinte opărindu-mi piciorul. În plânsul și țipetele mele, Maica s-a urcat degrabă în pod, a luat câteva felii uscate de dovleac şi le-a înmuiat în apă, apoi le-a aplicat direct peste pata imensă, roșie, care se formase deasupra genunchiului meu stâng, după care a înfăşurat locul cu un bandaj. Suferinţa a încetat în scurtă vreme şi partea afectată s-a vindecat destul de repede. Dovleacul din Ziua Crucii mai avea și alte beneficii. Seminţele sale, consumate ca atare, calmau nevralgiile. Pus în podul casei, el apăra locuinţa de trăznete, scop în care era ajutat şi de crenguţele de tei, cu care ne împodobeam casa şi poarta la Rusalii şi care, după ce se uscau, se păstrau din acelaşi motiv. Pe mine, participarea la culesul din Ziua Crucii și aşezatul plantelor la uscat, cu mare grijă (Maica se comporta ceremonios, tot timpul), mă făcea să mă simt extrem de importantă. Eram făcută părtaşă la un ritual la care nimeni altcineva din familie nu avea acces. Parcă o văd aievea, înaltă, zveltă, frumoasă (a fost o femeie frumoasă până la cei şaptezeci şi şase de ani ai săi, când a plecat…), încovoiată deasupra unei plante, studiind-o luminoasă, surâzătoare, mângâindu-i frunzele şi șoptind ceva ce doar ea ştia. Eu nu am reuşit să înţeleg niciodată ce le spunea buruienilor (chiar așa le zicea ea, buruieni de leac).
Odată cu Ziua Crucii înceta şi frica mea teribilă de şerpi. Maica spunea că în această zi toate târâtoarele intră în pământ până în primăvară, aşa că nu mai exista pericolul de a le întâlni pe fâneţele proaspăt cosite, unde se putea întâmpla ca de sub talpa încălţării să ţâşneașcă pe neaşteptate o şopârlă. Primăvara, în postul Paştelui, era interzis să pomenim de şerpi, pentru că, se credea în Submarginea, de câte ori vei pomeni un şarpe în această perioadă, de atâtea ori vei întâlni unul aievea în timpul verii. Mă temeam teribil de această avertizare, până într-atât încât îmi imaginam că şi gândul nerostit poate fi o încălcare a interdicţiei.
De 14 septembrie, cu gândul la copilăria mea din Submarginea, caut, oriunde-aș fi, să culeg măcar o plăntuță, o floare, o crenguță, orice numai să nu uit ce m-a învățat Maica. Mama încă plantează busuioc în grădină. Ea știe că, în fiecare an, de Ziua Crucii, trebuie să culeagă pentru mine un mănunchi de busuioc. Întotdeauna în casa mea, există undeva, într-un vas, câteva asemenea crenguțe. Pentru că magia, ca să trăiască, trebuie reinventată. Iar și iar!
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
