Am mai scris despre specimenul de mai jos, am crezut că a dispărut, că s-a evaporat pe undeva. Aiurea… L-am văzut de curând, era tot la televizor, se crăcănase sub masa cam mică pentru el, vorbea fără șir, le știa pe toate, strecura cuvinte pe care nu le înțelegea, a dat-o și pe aportul adus, nici cu acuzativul nu a stat prea bine, a folosit și cuvântul fortuit ca un prost…
Am aflat, în sfârșit, de ce mă tot uitam, cândva, cu atenție în ochii politicienilor români, în rarele ocazii în care nimeream ecranele TV pe care se lăfăiau cu osânza lor din dotare. Care bulbucați, care ascunși în spatele ochelarilor progresivi și scumpi, de firmă, aduși de la Viena, desigur… Faptul că ochii noștri ar fi o fereastră spre suflet s-a scris încă din antichitate și am citit, de curând, că ei sunt și o bună cale de a vedea cât de sănătos este creierul unui om. Un studiu recent susținea că vasele de sânge din spatele ochilor pot arăta dacă și creierul unui om are sau nu probleme. Cei cu vase de sânge mai mari, în spatele ochilor, au un coeficient de inteligență mai mic. Se știe și cauza, vasele de sânge ale ochilor provin din aceleași celule ca și ale celor din creier.
Știu, cred că am mai povestit despre el, dar între timp a ajuns șef mare, chiar mare de tot. Gata educat, vă povesteam eu cu ceva vreme în urmă, eram într-o seară, la o terasă din Centrul Vechi al orașului meu, în așteptarea unui amic care întârzia. Ghinionul meu! Era să rămân cu berea în gât, atunci când s-a oprit alături de masă un domn tânăr și transpirat. „Trăiți, don profesor”, l-am auzit că strigă cu vocea lui îngroșată de tutun. „Sănătos, sănătos?”, m-a întrebat și m-a bătut zdravăn pe umărul drept, ușor atacat de necazurile vârstei. Ale mele… N-am apucat să-i răspund, s-a pus cu suta lui de kile pe scaunul din fața mea. „Ce, a făcut el, nu mă mai cunoașteți, v-am fost elev?” Am o replică mai veche, dar o țin ascunsă, „dragul meu, aș fi vrut să-i spun, câte generații de tâmpiți au trecut prin fața mea…”
Mi l-am amintit, totuși, îl știam, îl vedeam cum zăcea în ultima bancă, unsuros și speriat, scotea cuvinte puține, era bâlbâit, de mic ochii lui aveau vase ca acelea, din povestea de mai sus. „Ce faci?”, am apucat să-l întreb. „Foarte bine, a zis, m-am băgat în politică, sunt consilier județean, cred că mă pun ăștia secretar de stat…” „La cultură?”, am recuperat eu umorul mai vechi. „Ceva pe la culte”, a zis. „Ce beți?”, a strigat el grohăitor. „Donșoară, a apucat-o el de braț pe fata din apropiere, cea mai bună bere pentru don profesor…” „Nu, nu, m-am apărat, nu mai beau…” „Lăsați, proful meu merită… Bem o șampanie?”, a mai strigat pocitania. A sunat telefonul, amicul pe care-l așteptam a zis că nu mai vine. „Bine, am spus eu, sosesc imediat… A avut o problemă, trebuie să plec”, i-am spun grasului cel tânăr… „Eeee, a făcut, mai stăm puțin, don profesor, dacă aveți ceva, sunați-mă, le rezolvăm pe toate.” Mi-am cerut scuze și m-am ridicat, „lăsați, plătesc eu…”
Da, cred că am mai povestit undeva toate acestea, dar l-am văzut aseară la televizor, e șef mare acum, cum am scris mai sus, gușa lui s-a lățit sau lungit, cred că transpirase în fața microfonului de atâta grijă față de problemele județului. Sau ale țării, habar n-am… Și da, visele din spatele ochilor lui (precum cele din spatele oricărui om politic de-al nostru) se prelingeau spre mine, mă urmăreau, aveau o sticlă de șampanie franțuzească în stăpânire. Pentru don profesor, ce mama naibii!
Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache
A doua față, roman de Ionuț Cristache la Editura Leviathan, 2022, ediție tipărită, click aici; ediție online, free download, click aici.
