Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Oricine știe că patologie înseamnă studiul sistematic al bolilor, diagnosticarea lor, prescrierea unor remedii și – poate ceea ce este mai important – prevenția apariției lor. Dar dacă bolile care constituie obiectul medicinei provoacă înainte de toate un rău individual și doar prin endemizare devin un rău colectiv, bolile posibile sau reale ale politicii provoacă direct un rău colectiv. Încă vechii greci considerau nefericirea colectivă ca efect al unei politici maladive și ca un subiect posibil pentru o patologie. Și nu este dificil să observăm, în toate perioadele istoriei, existența acestor stări care afectează în moduri greu de prezis vitalitatea și chiar supraviețuirea unei comunități: mai ales epoca modernă servește cu exemple pe oricine este interesat de un asemenea subiect.
Este aici un indiciu că există deja o patologie politică și, prin cine știe ce neînțelegere, nu apelăm la ea când avem nevoie? Din păcate, nu! Există o psihopatologie politică bine conturată și nici măcar aceasta nu este luată prea în serios nici de către politicieni și nici de electorat și mai degrabă servește obsesiei pentru senzațional instalată în mass-media. Există, de asemenea, multe referiri la patologia politică în literatura științifică, mai ales sociologică, iar în dezbaterile mass-media este invocată foarte adesea. Și ceea ce este cu adevărat important vizează faptul că marile opere istorice și cele filosofice ale umanității sunt foarte bogate în date și sugestii privind atât maladiile politice, cât și posibila lor vindecare.
Dar un studiu sistematic cu propuneri de strategii, poate chiar metodologii terapeutice sau de prevenție nu există. Or, acumularea stărilor maladive generate, direct sau indirect, de politică, simptomele nefericirii colective care par să-și întindă aria de cuprindere, tensiunile psihosociale întâlnite peste tot cer explicații sau soluții, care, chiar paliative, ar putea conduce la întărirea încrederii oamenilor în propria lor viață socială.
Un asemenea demers va porni inevitabil de la datele istorice cele mai vechi și mai consistente. Încă Tucidide – considerat cel mai mare istoric al antichității – scria despre războaiele peloponeziace ca despre un subiect de patologie politică. Și, într-adevăr, nimic nu a contribuit mai mult decât acestea la prăbușirea polisurilor grecești…
Luând ca punct de plecare textul biblic, Pierre Watté, un abate belgian, ne propune chiar să urcăm până la originile omului. După părerea sa, păcatul originar marchează și relațiile politice primordiale. La rigoare, susține el, se poate vorbi despre o triadă a păcatului originar: drama cuplului Adam și Eva, fratricidul lui Cain și prăbușirea Turnului Babel. Dincolo de rezervele pe care le-am putea avea față de o asemenea perspectivă, merită să reflectăm asupra faptului că, în traducere pozitivă, această triadă ne dezvăluie relativizarea moralei prin cunoaștere, fratricidul ca fenomen istoric în care se originează războaiele, dificultățile sau chiar cvasi-imposibilitatea unirii oamenilor în unități politice cuprinzătoare.
Legătura cu politicul nu mai este, astfel, necesar a fi demonstrată. Și dacă tot vorbim despre un păcat originar al omului, ar merita să-l traducem în termenii cunoașterii actuale și să întregim cuprinderea înțelegerii noastre privind originile omului și geneza diferitelor sale forme relaționale de existență.
Este foarte dificil și pernicios să fie negat rolul religiei în constituirea și menținerea coeziunii relațiilor sociale. Durkheim – considerat de cei mai mulți ca primul sociolog deplin – susținea că religiozitatea este sudura socialului. Este de semnalat, de asemenea, că și acum religiozitatea are un rol mai mare în societatea americană (cea mai dinamică dintre cele cunoscute până acum) față de societățile europene. În același timp, în societățile postcomuniste, unde coeziunea socială este cea mai amenințată, rolul religiei, ba, mai mult, al bisericii, a crescut semnificativ.
Or, tocmai aceasta ne poate ajuta să înțelegem că, în situații de criză, de confuzie ideologică, ori de insecuritate mai accentuată, omul se reîntoarce la ceea ce pare etern, unde caută un temei pentru a-și întreține speranța. Iar fără speranță, nici o patologie politică nu pare să mai fie utilă: la ce bun să încerci tratarea unor boli dacă nu mai poți spera în vindecarea lor?
Studiul istoric, la fel ca cel etimologic sau mitologic ne dezvăluie însă o situație și mai dramatică: o boală cumplită pare să fie conținută în chiar geneza unităților politice. La originea societăților umane, puterea este legată de moarte, ba, chiar mai mult, această legătură este consacrată prin sacralizare.
Moise, când coboară de pe muntele Sinai, cu tablele legii, dispune uciderea celor care se închinau în fața vițelului de aur de către fiii lui Levi, cei care vor deveni apoi păzitorii legii și vor constitui în exclusivitate casta sacerdotală. Una dintre cele zece porunci: ”să nu ucizi” este, astfel, întâmpinată cu o trimitere la moarte în baza dreptului sacru arogat de cel care își asumă puterea.
Tranziția la primul împărat roman se produce într-un mod asemănător. Octavianus, mare pontif în momentul uciderii lui Iulius Cezar, își atribuie titlul de Augustus. Augus, în limbajul indoeuropean, echivalent în latină cu Augur, cel care avea rolul să-i consulte pe zei înainte de a se lua vreo decizie care să afecteze comunitatea, însemna ființă mistică. Am putea spune astfel că divinitatea însăși instituie puterea. Mai ales că toți împărații vor purta titlul de Augustus, iar la moartea lor, aveau să fie eternizați în Panteonul zeităților romane.
Mircea Eliade ne spune că ”timp de douăzeci de mii de ani, toate vestigiile cunoscute ale umanității trimit la un cult al animalului genitor în forme global identice și stabile”. Iar acest animal este investitorul cu putere, reprezintă sacrul în numele căruia puterea distribuie viață sau moarte.
James George Frazer ne dezvăluie larga răspândire a mitului ”crengii de aur”, care dădea dreptul descoperitorului ei să-l provoace la luptă pe viață și moarte pe deținătorul puterii într-o unitate politică sau alta, iar dacă învingea devenea noul suveran. Și mitologiile populare păstrează în memoria colectivă asemenea imagini: în cea românească, de pildă, cel care își arogă misiunea de a cuceri puterea ”a îmbrăcat cămașa morții”…
Reiterarea consacrării prin sacralizare a puterii/moarte, de origine păgână, traversează întreaga istorie a Occidentului. Creștinarea nu va schimba această situație: ”unsul lui Dumnezeu” va avea drept de viață și moarte asupra supușilor; el nu va împărți puterea cu nici un muritor de rând decât după multe secole de lupte fratricide.
Amerindienii din tribul Oneida spun o poveste veche despre descoperirea unui nou loc care li s-a părut mult mai bun decât teritoriul pe care îl ocupau. Odată ce s-au mutat, au descoperit că locul era plin de lupi. S-au gândit mai întâi să-i ucidă, dar s-au întrebat ce fel de oameni vor deveni ei după exterminarea lupilor. În cele din urmă, au hotărât să rămână, dar au ales pe cineva, care, ori de câte ori se va mai pune problema uciderii lupilor, să ia apărarea acestor animale. O poveste simplă, dar cu o semnificație impresionantă: nimeni nu poate ști ce consecințe poate avea uciderea și mai ales uciderea în masă. Și mai mult, trecerea ultimei limite a acțiunii umane – moartea – nu înseamnă oare nelimitarea, plină de riscuri necunoscute, a acțiunii?
În istorie însă, nu toți oamenii și-au pus această problemă înainte de a fi declanșat șiruri de crime împotriva semenilor lor, până când s-a ajuns la ceea ce Edgar Morin numește mega-crimă. În cursul unui singur secol, cel de-al XX-lea, violența a atins pragurile nebuniei. ”Cele două războaie mondiale au omorât cu milioanele. Lagărele staliniste și naziste au omorât cu milioanele. Dar aceste morți au fost, mai mult, etalate în timp și spațiu: a fost nevoie de mii de masacratori pentru milioane de masacrați, milioane dintre masacratori pentru alte milioane dintre masacrați, iar la capăt, prin dimensiunea sa concentrată și nimicitoare, a fost mega-moartea: Hiroshima și Nagasaki.” Și, astfel, cum observa Michel Foucault, ”trăim de acum înainte în societăți în care dreptul de a trăi se măsoară în dreptul de a ucide”.
Este de semnalat, de asemenea, că apariția statelor constituționale a adus și ”secularizarea” puterii, dar ecourile întemeierii ei originare nu s-au stins. ”Porunca divină” s-a diluat în sintagme mai mult sau mai puțin infatuate sau demagogice. Un exemplu actual îl constituie sintagma ”interesul național”, cu care se împăunează, mai ales în discursuri electorale, toți politicienii, dar foarte puțini fac măcar efortul de a-l defini.
Mulți sunt tentați astăzi să se refere doar la caracterul condamnabil al acestor evoluții, dar o minimă scrupulozitate științifică ne îndeamnă ca, descifrând originile noastre și modurile în care ne-am afirmat ca ființe sociale, să le analizăm în contextele adecvate. O asemenea perspectivă ne-ar permite să înțelegem că chiar procesul prin care s-au constituit unitățile politice ale umanității conține în sine sursa unor maladii politice: voința colectivă nu s-a născut ca un act de gândire sau de conștiință, ci ca un raport de putere și, în mod fatal, o minoritate a ajuns să-și impună voința altor minorități sau majorității, cu mijloace din ce în ce mai radicale.
Și, astfel, șirul lung de atentate la integritatea umanității s-a derulat în întreaga lui amploare. De la insignifianța politică a individului la forme aproape inimaginabile de despotism, de la absolutismul statal la cele mai distrugătoare forme de totalitarism, de la spiritualismul serafic la cele mai agresive forme de materialism, până când am ajuns în pragul generalizării crimei.
Vezi primul articol din cadrul rubricii Patologie politică: realități românești: ”Și totuși, ce este politica?”
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 20 martie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
