Neterminatele secunde este noul volum de versuri semnat de Veronica Pavel Lerner, apărut de curând la Editura Vatra Veche. Despre acest nou volum de poezie, poetul, eseistul, traducătorul Nicolae Băciuț face următoarea remarcă: „Discret şi elegant, Veronica Pavel Lerner şi-a descoperit dimensiunea lirică a existenţei sale, atingând acel prag al esenţializării în simplitatea rostirii, spre care tinde orice poet care îşi respectă condiţia. Între chimii şi alchimii, elanurile sale metafizice şi-au găsit confortabil expresia profundă a înţelesurilor lumii. «Neterminatele secunde» ale poeziei Veronicăi Pavel Lerner vor continua să bată dincolo şi dincoace de timp”.
Cartea este împărțită pe capitole, reprezentând, după opinia mea, stările sufletești ale poetei, etape ale creației sale: Printre neliniști, Trecutele cuvinte, Pământ canadian, Sonete. Prin sintagma „neterminatele secunde”, poeta definește timpul, timpul ei și al poeziei, sensul vieții și al lumii în raport cu așteptările la întrebările de la care nu găsești și nu mai aștepți răspuns, fiindcă viața este construită ca o scară, fiecare treaptă fiind o întrebare despre existența noastră pământeană: „vrei sens în toate?/ la ce bun?/ nici frunza veştedă/ din pom/ nu recunoaşte/ un atom/ când verdele devine/ brun// întreabă-ţi iarba/ din grădini/ când nu e-n rouă/ ci e seacă/ de-aude ramuri/ ce se pleacă/ sub norii plânşi/ dar prea puţini// priveşte florile/ din vaze/ ele oferă/ prin culori/ exemplu cum/ zâmbind să mori/ sub cerul împânzit/ de raze// nu/ sens în toate/ nu-i niciunde/ nu-l căuta/ ascuns în gând/ ci lasă-ți trupul/ traversând/ neterminatele secunde…” (neterminatele secunde).
„Trecutele cuvinte” reprezintă pentru poetă ,,scorburi de lumină/ din care cântă/ umbra”, tulburătoare antonimie ce readuce în prim-plan trecutul devenit umbră pe harta vieții.
Poezii cu un sens profund personal, descriu stările de spirit ale poetei ce s-a rupt de o lume pentru o alta în care „…poezia/ nu mi-e țară/ ci doar cumplită/ și tăcută/ iarnă” (cuvinte-n ger). Poezia cuvinte-n ger, impresionantă prin mesajul ei, acela al înstrăinării, este cuprinsă în capitolul Pământ canadian. Poeta a ales ca în cel de-al patrulea capitol să așeze Sonete, poezii lirice cu formă fixă, ele reprezentând, de fapt, un fel de concluzie despre condiția omului și în special a poetului, față-n față cu provocările lumii: „Mi-e trupul iarnă, sufletul zăpadă,/ Dar nesupusă lor, eu încă lupt;/ Privesc planeta şi aştept să-mi cadă/ Un cerc de soare peste versu-mi rupt.// De spaime fug şi de stihii, când pline/ Sunt de-ntuneric orele din zi,/ Rotesc o cheie-n ceasul vechi din mine/ Şi îl aduc la timpul celor vii.// Cu unghia pe sticla îngheţată/ Azi mai sculptez din suflu-mi obosit,/ Fără-nceput, final şi fără dată,/ Poeme despre-o umbră-n asfinţit.// Când gându-mi se rostogoleşte-n ieri,/ De mâine mă agăţ cu noi puteri.” (Sonetul meu de azi).
Vezi arhiva rubricii Cronica literară
