Acolo unde regretatul Alexandru Darie și-a dorit programul Bulandra per musica, l-a inițiat și prin el au rămas absolut memorabile spectacolele cu Orfeu și Euridice, melanj de teatru și operă, socotit la premieră unul dintre cele mai curajoase (și ambițioase) de pe afișul Capitalei și acela cu The Bach Files, spectacol condus în exclusivitate de muzică, mai precis în Sala „Toma Caragiu” a instituției pe care a condus-o ani la rândul, stagiunea 2021– 2022 a fost inaugurată cu o versiune muzicală („cântată cap coadă”) după Furtuna de Shakespeare. Ea poartă girul de originalitate al Adei Milea care semnează regia, muzica și adaptarea în versuri. Nu știu dacă întâi a fost gândul acestei artiste de tip special de a „ataca” încă o partitură de mare anvergură, cum este și această piesă socotită a fi cea de pe urmă scrisă de marele Will. Sau dacă revelația „facerii” unui spectacol cu punctul de plecare în această piesă greu de încadrat în dramaturgia shakespeariană a apărut la o lectură pentru sufletul ei mereu în căutare de izvoare adânci. Cum poate da de înțeles o frază (dintr-o replică autentică a piesei) pe care chiar Ada Milea o reproduce în foaia volantă distribuită la premieră: „Insula e plină de zgomote, ecouri și-armonii, dar nu fac rău, fac bine. Câteodată, îmi susură în ureche parcă mii de instrumente mici și calde, sau sunt voci amețitoare”. Și prima și a doua „ipoteză” se justifică și, în împletire, țin de alura personalității sale care i-a conturat un traseu artistic și un stil inconfundabile. Nu avem decât să observăm că, dincolo de colaborările fructuoase cu regizori precum Alex Dabija sau Mihai Măniuțiu, Radu Afrim sau Theodor Cristian Popescu, atunci când a luat „soarta” unui spectacol în propriile mâini, domeniul ei de explorare a teatralității prin muzică s-a situat mereu într-o arie de conjuncție cu marea literatură. De la spectacolele-concert Quijote și Insula realizate după Cervantes și Gellu Naum, cu Alexander Bălănescu, la cele împlinite cu colegi actori împătimiți de muzică, până la mai arborescentele producții precum Chirițele, Apolodor, Svejk ș.a., la Naționalul clujean, sau spectacolele bazate pe texte de Ion Creangă și Lewis Carroll la Piatra Neamț.
Așa că, și la Teatrul „Bulanda”, Ada Milea s-a apropiat de acest celebru text cu ce știe ea mai bine a face teatru, cu instrumente (poate nu toate mici și calde) și cu vocea (mai mult sau mai puțin amețioare). Piesa Furtuna, prin structura și datele ei, este ca o punere în scenă. Aici și acum. Prospero, ducele Milanului, alungat de pe tron în urmă cu 12 ani, de către fratele său Antonio, trăiește împreună cu fiica sa Miranda pe o insulă. Se mai află acolo doar Caliban, ființă gregară, și Ariel, un spirit pe care Prospero l-a eliberat din captivitate. Prin vrăjitorie, Prospero provoacă o furtună pe mare în urma căreia naufragiază vasul cu care călătoreau fratele său uzurpator, Regele Neapolelui împreună cu fiul Ferdinand și fratele Sebastian, precum și mai mulți curteni. Cu toții sunt aruncați pe insula lui Prospero. Acesta, cu ajutorul lui Ariel, îi manipulează de așa natură încât, izolați unii de alții, speriați, ajung să își recunoacă greșelile din trecut, intențiile negre din prezent. În final, însă, apare împăcarea. Mulți exegeți interpretează Furtuna ca pe o poiecție a ceea ce se petrece în mintea lui Prospero. Și nu o dată montările cu această piesă au avut ca substrat echivalența dintre arta vrăjitoriei și iluzia teatrului. La această confluență de interpretări se coagulează spectacolul Adei Milea. El are ca fir vibrant (la propriu și la figurat) o lume de sunete generatoare de magie complexă, capabilă să „deseneze” destine, să configureze chipuri emblematice de personaje, relații purtătoare de plenară semnificație. Este acel amestec bine cunoscut și mereu cuceritor de folk și jazz, cu tentă jucăuș- ironică, frizând nu o dată absurdul, specific compozitoarei Ada Milea, consonant (și aici) cu versurile. Acestea – imaginate în același registru stilistic ludic, pe baza unei traduceri a piesei datorate lui Cristi Juncu. Simplitatea deconcertantă a acestei muzici și a acestor versuri nu sunt deloc simpliste, căci ea poate învălui adâncimi unde dincolo de surâs sălășluiește gravitatea unei tristeți, un adevăr al momentului ori dintotdeauna.
Piesa în cinci acte scrisă de Shakespeare în 1610 și reprezentată prima oară în 1623 devine, pe scena de la Grădina Icoanei, un demers artistic concentrat și ardent de numai un ceas și jumătate. Grație unei esențializări „dirijate”. Este aici, dincolo de o reinterpretare a operei clasice, o rescriere personală a ei. Păstrând nenumărate distanțe, spectacolul Adei Milea mi-a adus cumva în minte un demers artistic, de asemenea impresionant prin evidenta notă de singularitate, văzut de mine la Festivalul Shakespeare de la Craiova, o întrupare scenică a aceleiași piese, reductivă, în care înțelesul puternic era tras către tiparele gândirii asiatice (ceea ce, în treacăt fie zis, a cam nemulțumt „o anumită parte a criticii” care, altfel, a apreciat spectacolul pentru expresivitatea stilului îmbinând tradiția teatrului nipon cu inventivitatea bine exersată la Jishosha Yamanote Company). Și acolo, și aici înțelegem cum Shakespeare se lasă a fi „contemporan” cu oricine are un vis puternc și coerent. Iar coerența și omogenitatea îmi par un substanțial atu al acestei noi producții prin care Ada Milea… debutează la „Bulandra”. În spectacolul ei dispar desigur unele personaje, unele filoane episodice, dar ceea ce rămâne și domină în chip suveran este ideea magiei – ca joc plurivalent. Spectacolul ei este un produs viu, efervescent, unde povestea se întrupează prin muzică, sub ochii și în auzul spectatorului. Prinea în sine, prin tot procesul ei spectacular și prin trimiterile subtile spre actualitate și datele de dăinuire ale firii omenești, este și o invitație către privitor de a se raporta activ și productiv la propriul său bagaj cultural. Folosirea a doar cinci actori este parte a acestei provocări multiple. Trei dintre ei care cântă cu vocea și la diferite instrumente întrupează mai multe personaje, iar atribuirea rolurilor, pe care ei le schimbă cu mare iuțeală, trecând de la un registru de trăire la altul, o dată cu înlocuirea la vedere a câte unui element definitoriu de costum, nu este aleatorie, ea „vorbește” de similitudini de soartă, de filiații de plămadă omenească și generează un soi aparte de teatralitate, ca o reverență în fața mirajului, iluziei teatrului. Astfel, nu întâmplător, Cătălin Babliuc, aflat în fruntea distribuției (pe care l-am descoperit mult mai dezinvolt și mai convingător decât în unele roluri „de proză”), este și Caliban, viețuitorul brutal, respingător, agresiv al insulei, dar și Antonio, uzurpatorul tronului lui Prospero, pentru ca apoi, în ansamblul acestui discurs scenic stenic și dătător de o perspectivă luminoasă, el să îi împrumute chipul lui Ferdinand, acela care trece cu bine proba de verificare a lui Prospero pentru a se uni cu trăire curată și înflăcărată cu Miranda. Lucian Iftime este Prospero, dar și Regele Alonso, personaje „înrudite” prin urzelilor politice potrivnice lor, iar Silvana Negruțiu este o Miranda ca o clocotitoare sursă de posibilități și iat-o depotrivă și ca Trincoola (Bufonul, aici cu nume feminin). Celelalte două actrițe, Anca Sigartău și Maria Veronica Vârlan, formează o pereche și amuzantă și plină de tâlcuri spre a-l imagina pe Ariel, acela care drept răsplată pentru binele pe care i l-a făcut Prospero este pus să „miște” acest complex univers. Interpreții, cu toții, se arată în largul lor, sporind, prin noua producție… „trupa” teatralo-muzicală a Adei Milea. Ei afișează o viguroasă poftă de joc ce dă seama de aderarea evidentă la acest gen de demers artistic, de stil creator, de spectacol în care actoria și muzica sunt într-o simbioză productivă, într-o osmoză benefică.
Un pilon de soliditate al constructului scenic este latura lui vizuală, în concret și în virtual. Iar asta ține de revelatoare afinități creative între regizoarea-compozitoare-poetă și scenograful cu imaginație fecundă care este Andu Dumitrescu, semnatarul conceptului scenografic, al componentei video și al light-design-ului. Regizoarea ține, de altfel, să noteze despre generozitatea acestei colaborări. De cum pășește în sală, spectatorul intră propriu-zis în… poveste. Fundalul scenei este un uriaș ecran care înfățișează marea. Cu agitația ei neliniștită, izbește, amenințător, prevestitor, continuu,venind parcă peste scenă. Aceasta, în prima clipă, mi-a evocat un platou de filmare. Cam pustiu. Și gândul zboară deja. A avut loc aici un proces de creație? Sau mai degrabă urmează să se întâmple ceva? Peste tot sunt microfoane (incitant colorate), instrumente muzicale, camere de luat vederi… Acestea se vor activa în spectacol, urmărind fluxul muzical, captând pentru ecranul uriaș în momentele cele mai tensionate ale evoluției actorilor, în punctele de cea mai intensă trăire a partiturilor, chipul supradimensionat al protagoniștilor. În alternanță cu proiecțiile video de pe același hiperbolizator ecran care înfățișează arabescuri abstracte purtătoare de bogate, rafinate sugestii prin formă, culoare, ritm. Imaginile în imensă unduire, lărgindu-se imens pe acel „suport” din fundal, se insinuează eteric, fluid, subtil, ca un constant crescendo dătător de energie, ca un consistent „dialog” cu actorii, interpreți vocali și instrumentiști, cu interioritatea firii personajelor lor și cu lumea nebuloasă care le învăluie. Și mai este pe scenă o mulțime înfricoșătoare, inextricabilă de cabluri. Pentru instrumente, aparate, microfoane și parcă și mai mult decât atât… Metaforă palpabilă pentru povestea în care realitatea interpeților este schimbătoare, dar mai ales pentru destinul întortocheat al eroilor urmăriți în adâcul trăirilor lor, marcate de un continuu balans între realitate și închipuire sau vis.
În centrul acestui univers cât se poate de concret și totodată oferind imaginea unei suprarealități seducătoare, subliniată și prin tușa stridentă și parcă ireală a croiului și coloritului vestimentației, se află o prezență neclintită și în același timp „motor” iradiant care domină la modul concret, dar și simbolic. Este Ariel. Cu postura lui neechivocă, alternând replicile shakespeariene (în transfigurarea pe care o imaginează Ada Milea, desigur!) cu pure indicații de regizor tehnic, prin el se întrupează și mai puternică ideea teatrului și a facerii spectacolului la vedere și, mai ales, la cea mai înaltă tensiune. Iar prestanța și magnetismul aflate la un moment de mare vigoare ale actriței Anca Sigartău sunt ingredientul miraculos. Dacă prin ea, Ariel (accentuând nu atât dorința iminentei lui eliberări totale, cât mai degrabă afișând cu voluptate latura șugubeață, aidoma altor personaje create după chipul și asemănarea Adei Milea), este „glasul” autoritar al lui Prospero, demiurgul și dirijorul întâmplărilor din poveste. Un alt centru ombilical (amuzantă și incitantă dedublare!) îl constituie „brațul” lui Prospero, sub chipul Mariei Veronica Vârlan. Fără a avea o partitură vocală, ea îndeplinește, pe mutește, sârguincios și total asumat funcția de „producătoare de sunet”. Spectacolul de teatru muzical marca Ada Milea cu Furtuna are prospețime, vioiciune, suplețe și mult umor impregnat cu delicate accente ironice sau ușor satirice, are un ritm antrenant capabil să îi deschidă cale liberă către sufletul publicului.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
