Așezată pe un scaun la căpătâiul lui Alex, absentă la forfota din jur, Otilia nici nu știa de ce sau pe cine plânge în sufletul ei. Pe cel dus, ori cele ce-i rămăseseră înfipte ca un cuțit în inimă și-n creier.
”Mi-am analizat sentimentele azi dimineață și mi-am dat seama că nu te mai iubesc, cred că nici nu te-am iubit vreodată pe tine. Eram îndrăgostit de personajele pe care le jucai pe scenă sau poate a fost orgoliul de a fi cu tine, de a te ști a mea”, venise într-o zi Alex cu ideea asta din senin.
– Alex, tu te auzi ce spui?
– Nici tu nu m-ai iubit pe mine, ai iubit ideea iubirii, continuă Alexandru, de data aceasta acuzând.
– Alex, termină cu prostiile. A fi gata să pui la picioarele cuiva viața ta, a renunța la lumea ta de dragul cuiva, asta nu e închipuire, e iubire.
– Otilia, s-a terminat, am un bilet de avion, plec în vacanță. Plec să uit, să mă rup de tine și de tot. De astăzi, încep o nouă viață.
Și plecat a fost, renegând totul și uitând totul. Plecat cu Alma.
”Dumnezeu să te ierte, te voi duce până la mormânt, apoi, cred că voi începe și eu o nouă viață. Cine uită, să fie iertat, dar și uitat”, șopti ea și se ridică făcând loc oamenilor să ia sicriul.
*
Pentru Andrei, anul începuse ciudat. Apariția Otiliei îl tulburase atât de mult, încât nu se mai recunoștea. Inima îi bătea tot mai tare, când se gândea la ea, remușcări pentru faptul că fugise și nu o căutase îi mușcau din somnul de noapte, închipuiri cu ea îl bântuiau la tot pasul…
– De ce te-a numit Emanuel?, îl întrebase George, după ce ea ieșise pe ușă.
– Așa m-a rugat să-i dau voie să-mi spună, când ne-am cunoscut, răspunsese Andrei.
– V-ați cunoscut? Când, unde?
– Acum 15 ani, în străinătate, în ziua în care eu împlineam 50 de ani.
– Trebuie să fi fost în perioada în care ea renunțase la scenă și dispăruse fără urmă, spuse George dus pe gânduri.
– La scenă?, se mirase el atunci, de parcă auzise că Otilia era extraterestră.
– Da, nu știi? A fost actriță. Apoi, brusc, a plecat. A revenit în țară de câțiva ani, dar niciodată n-a mai urcat pe scenă.
Ceea ce aflase despre ea îl făcea să se teamă.
”Oare actorii pot iubi cu adevărat sau doar…?”, își opri imediat gândul simțindu-și inima strânsă.
*
În camera micului motel de la poalele munților, singurul care acceptase animale de companie, Otilia își desfăcea bagajele în timp ce Miki mirosea fiecare colțișor, de parcă încerca să afle cine a mai trecut pe acolo.
– Vom sta aici cât vom dori noi, micuțule, avem și șemineu, gerul nu va intra, detest gerul, vorbi către cățel, apoi, spre oglindă, îndreptându-și gulerul bluzei, cu o privire de gheață, rosti: ”Fă ce pofteşti! Eu nu plec azi… nici mâine! Plec când îmi place mie. De perete, deschisă-i poarta, domnule. Hai, pleacă, ia-ţi la spinare cizmele; căci eu plec când am chef, atuncea doar!”
”Nu-i bine, signora”, răspunse tot ea și izbucni în râs, aruncându-se în fotoliu, încercând să-și amintească de vremurile tinereții.
Era una dintre serile în care toți actorii plecaseră, iar ea rămăsese să aranjeze recuzita. Acesta era serviciul ei de seară din timpul studenției. Se asigurase că nu mai era nimeni pe aproape și îmbrăcase o rochie de epocă.
”Nu-mi vine rău deloc”, își spuse, studiindu-se.
”Hai, capul sus, privirea sfidătoare, ești Catarina, scorpia neîmblânzită, nimeni nu cutează să-ți facă ție curte, ai înțeles?”, îi dădea indicații celei din oglindă.
”Ia, lasă-mă, smintitule, în pace. Să dai porunci cui vrei, dar mie nu!”, strigă Otilia curtezanului invizibil, când auzi din ușă un: ”Bravo, signora! Cu cine vorbeați?”.
În acel moment, redeveni căprioara cea speriată și se rugă pământului s-o înghită. Murea de rușine că fusese surprinsă așa, costumată și jucându-se în oglindă ca un copil fără minte.
– Nu, vorbeam, doar mă amuzam singură jucând rolul scorpiei, răspunse, privind încurcată mânecile rochiei.
– A fost foarte bine. Ia, spune-mi, ce studiezi dumneata?
– Istorie, veni răspunsul ei grăbit.
– Nu crezi că ar trebui să faci teatru? Ți s-ar potrivi, reușești să intri în pielea personajului.Te-aș putea ajuta să dai examen la Institut, spusese bătrânul regizor și ieși.
La terminarea programului, îl salută cu capul plecat. Încă îi era rușine că o surprinsese, deși se jucase de multe ori în felul acela.
– Dacă te vei gândi la ce ți-am spus, să mă cauți, domnișoară, îi aminti omul, privind-o ca un părinte.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
