„Clipa de adevăr” (34) de Gina Zaharia

27
gina zaharia roman

clipa de adevar logo rubricaTrecusem de luna a treia și începusem să mă obișnuiesc cu ideea că voi fi mamă. Medicul îmi confirmase că sarcina merge bine și eram mulțumită. Într-o seară de vară, pe la ora 22.00 mă aflam pe terasă. Sună telefonul. Mircea era în fața casei. Veni repede.

– Răspund eu, Mircea, stai ușor.

– Nu, e pentru mine.

Ridică și vorbi cu cineva. O voce de femeie. L-am văzut nervos, țipând aproape.

–  Deci e imposibil. Nici o șansă?

A închis telefonul și s-a retras în dormitor. Nu l-am deranjat. Am rămas pe terasă. Peste câteva momente, am auzit un zgomot scurt, dar tare. Ceva greu căzuse. M-am îndreptat într-acolo. Mircea era jos, în dormitor, lângă masă. Alături, un flacon din care băuse un lichid roșiatic. M-am apropiat speriată de el. Capul îi căzuse pe spate, ochii i se măriseră. Respira din ce în ce mai greu. Am chemat Salvarea, apoi am strigat vecinii.

– De ce, Mircea? Pentru ce? I-am luat capul în mâini.

– Pentru tine, Elena. Ai fost totul pentru mine, mereu, mereu. Am trăit lângă tine fără să-ți arăt imensa fericire că eram al tău. Am cancer, Elena. Uite certificatul medical. De ani de zile știu asta. Dar am trăit cu speranța că va exista o cale de a mă salva. Femeia cu care m-ai văzut, doctorița din Poiana Brașov, îmi dăduse speranța că va găsi un tratament bun. În seara asta, însă, mi-a dat certitudinea că e imposibil. Și atunci? Ce rost are, Elena?

Eram dezorientată. Am încercat să-l ridic. Mi-era imposibil.

– Mircea, o să avem un copil! Ți-am ascuns până acum fiindcă am crezut că va fi un copil al cărui tată nu va ști niciodată să-și închege familia.

– Nu, draga mea, noi nu trebuie să avem nici un copil.

– Ba da, ba da!

Aș fi repetat la nesfârșit, dacă în ochii lui Mircea nu s-ar fi ivit lacrimi. Mircea plângea. Mircea avea într-adevăr suflet. Sufletul lui Mircea se dezgheța. Mi-a luat mâna și mi-a sărutat-o. Tremura. Avea privirea fixă și din ce în ce mai străină.

– Să fii mereu cinstită și bună, așa cum numai tu știi să fii, iar pe cel mic să-l cheme Mircea și spune-i că tatăl lui l-a iubit mereu, în imaginație, dar nu l-a dorit niciodată, fiindcă… eu mă duc…

– Nu-mi vorbi despre cinste. Te-am înșelat, dorind să mă răzbun. Iartă-mă. Un plâns zgomotos îmi zgudui pieptul. Cu cel mai bun prieten…

– Știu, iubito, știu, mă opri Mircea. Iată. Am citit scrisoarea lui Andrei – un fel de… mărturisire. Am încredere în el, în voi. Veți fi fericiți împreună. El va avea grijă de Mircea, sunt convins. Acum aprinde-mi o lumânare, să mor creștinește…, zise cu voce slabă.

– Nu, Mircea, nuuuu!!, am strigat din toate puterile, nu se poate! Apoi am aprins lumânarea, cu mișcări repezi și am strigat iarăși în noapte:

– Veniți, ajutor! Ajutor!

Țineam lumânarea așa cum a ținut-o el bunicului și mi-am dat seama de ce se schimbase din acel moment, încă de atunci își închipuia clipa aceasta.

A încercat să mai zică ceva, dar ultimele cuvinte s-au pierdut într-un horcăit prelung, care i-a înghițit sufletul și l-a eliberat de povara timpului.

1996

Va urma

Arhiva Clipa de adevăr

Arhiva rubricii Cartea de sub braț de Gina Zaharia 

Promisiunea de joi, roman-foileton de Gina Zaharia

Vezi: Gina Zaharia – Cartea de sub braț la Editura Leviathan, mai 2021

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.