De-a lungul vieții, omul acumulează cunoștințe, bunuri materiale, titluri, amintiri în care este în centrul atenției și cu cât are, cu atât vrea mai mult.
Uităm că suntem muritori și că, ne place ori nu, vom fi amintiți de cei care ne-au cunoscut în funcție de ce-am sădit în ei.
Unii oameni sădesc în noi speranță, ne dau aripi, ne iubesc și ne dau curaj, iar datorită lor ne simțim mai buni, ne vedem mai frumoși și descoperim că putem, la rândul nostru, să facem toate acestea și altora. Alții ne disprețuiesc, ne descurajează ori se folosesc de noi, ceea ce ne face să ne simțim răniți, înrăiți și inutili.
În goana oarbă după efemer, uităm să trăim singura viață care ne-a fost dată pe frumoasa noastră planetă. Nimeni nu ne-a adus din alte dimensiuni vreo floare, ori vreo fotografie cu ceva asemănător de pe pământ. Unii spun că nu există altceva după ce murim, alții, dimpotrivă. Până la urmă, cu sau fără vreo credință, singura certitudine este că plecăm toți din această lume. O lume pe care o lăsăm moștenire urmașilor.
În zilele noastre, a devenit demodată, pot spune chiar nesănătoasă ideea de a-ți educa fiii să fie oameni de omenie. Lumea a fost o junglă dintotdeauna, dar a supraviețuit tocmai datorită stropului de compasiune care s-a mai găsit prin ființa umană.
A fi OM nu înseamnă ceva deosebit, omenia și corectitudinea sunt firescul, nicidecum o concesie făcută altuia.
Dar, în lumea lui „descurcă-te”, din ce în ce mai rar este loc de așa ceva.
Auzim tot mai des că viața e o luptă. Într-adevăr, este o luptă, dar ar trebui ca lupta să fie pentru salvare, nu pentru distrugere.
Deși pământul e încăpător, nu mai avem loc unii de alții. Natura este încă darnică dar nu-i poate sătura pe cei lacomi.
Sunt bune progresul și prosperitatea, dar până la limita la care dispar provocările.
N-am fi avut parte de tehnologia de azi dacă părinții noștri nu s-ar fi lovit de lipsa ei. Se spune că nevoia este cel mai bun profesor. Iar noi dorim să lăsăm în urmă niște copii cu toate nevoile satisfăcute, fără provocări, fără efort. Ce gust va avea viața pentru aceștia?
Cu toții știm câtă valoare are un lucru pentru care am muncit și cât de puțină importanță avea același lucru când eram tineri la părinți, acasă. Aceeași situație a fost și va fi mereu.
Să privim la păsări: fac cuib, scot pui, îi cresc și îi învață să zboare, apoi, fiecare pui își caută hrana, perechea, își face cuib și ciclul continuă.
Noi avem ceva în plus față de restul ființelor de pe pământ. Avem conștiință, iar acolo se află averea fiecăruia: sentimentele care generează gândurile, cuvintele și faptele.
După dispariția noastră, lumea începe să ne uite, încet, încet. Rămânem un timp în amintirea câtorva semeni în care am lăsat urme însorite ori cu noroi. Și în amintirea copiilor, iar unii mai norocoși, în a nepoților.
Apoi, se stinge lumina care am fost aici, între oameni și, în cazul în care vom exista în alt plan, rămânem acolo să ne continuăm existența, o existență ca o continuare a sentimentelor pe care le-am avut în timpul prevăzut de contractul de închiriere dintre noi și viața de pe pământ.
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
