Asemănările dintre noi și ei m-au ajutat să nu mă mai simt atât de străină, deosebirile m-au făcut să înțeleg că fiecare popor are bunele și mai puțin bunele sale. Nu există păduri fără uscături, nici popor perfect, iar acesta era argumentul prin care am luat mereu apărarea poporului meu în fața străinilor, dar și apărarea portughezilor în fața unora care-i criticau.
Am auzit de-a lungul timpului opinii de tot felul, iar cele negative veneau din partea acelor oameni care priveau superficial viața și lumea.
Mi-a fost mereu dor de locurile natale și întotdeauna am revenit cu bucurie, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de frumusețile de aici, de compania oamenilor care mă înconjoară.
Când pleci de acasă, după o vreme, începi să te simți străin oriunde te-ai duce. Străin în țara în care te afli, străin la tine în țară.
Dar anii trec și începi să te acomodezi, îți cumperi o casă, ai un serviciu ori o afacere, ai cunoștințe și prieteni, descoperi locurile și istoria lor, totul îți devine familiar.
Începi să te simți acasă, pentru că „acasă” înseamnă acolo unde ai familia și rostul.
Acolo unde te-ai născut și ai crescut rămâne tot „acasă”, pentru că acela îți este leagănul, dar și cimitirul în care dorm înaintașii.
După ani și ani, vezi lucrurile altfel. Începi să te simți bine oriunde te-ai afla. Constați că sentimentul de străinătate a dispărut. Devii ca un copac cu rădăcinile întinse pe două maluri și-ți tragi seva din ambele.
Cu bucuria cu care spun „plec acasă” atunci când mă pregătesc să vin în România, cu aceeași bucurie spun „plec acasă” atunci când revin unde am familia și rostul meu.
Dacă în urmă cu vreo 10 ani spuneam că mă simt un om cu două case fără nicio casă, acum mă simt un om cu două case și ambele sunt ale mele. Și nu mă refer la ziduri, ci la sentiment.
Deși consider că întreg pământul ne este dat tuturor să putem trăi oriunde pe această planetă, deși afirm cu tărie că toate țările sunt frumoase și nu există colțișor fără frumusețea lui, un lucru mi-a rămas nestrămutat: exprimarea sentimentelor profunde în limba maternă.
Pot gândi și visa noaptea în altă limbă, dar dacă aș spune: „te iubesc”, ori „mi-e dor” în altă limbă, nu aș simți acel fior pe care-l simt când o spun românește.
Acest prag nu l-am putut trece și de aceea atunci când spun ori scriu ceva care pleacă din adâncul meu, nu o pot face decât în limba română.
Desigur, am elogiat, mi-am exprimat admirația, atașamentul ori dragul de multe persoane de altă naționalitate, dar acel „te iubesc” care face parte din mine, nu l-am putut spune oricui și nici oricum. Mi-ar fi sunat lipsit de profunzime, fad, străin de mine.
Cele mai frumoase și calde conversații continui să le am în limba română, deși găsesc interesante și captivante multe conversații în altă limbă.
Fiecare om are în el un colțisor intim, în colțul meu intim a rămas această legătură cu limba română, legătură care nu s-a rupt nicio clipă.
Și totuși, Portugalia este țara în care m-am maturizat, oamenii de aici mi-au arătat cât de frumoasă este simplitatea. A critica e ușor, a înțelege necesită puțin efort.
Cine îți deschide ușa și te primește în casa lui merită respect și înțelegere, așa cum și cel care îți vine în casă merită același respect și înțelegere.
Lecția toleranței, modestia, respectul pentru orice muncă și amabilitatea mi-au fost predate de oamenii simpli de aici, pentru că nu am trăit prin cercurile lor elitiste, ci printre oamenii din popor. Poate tocmai de aceea mi-au plăcut și îmi plac.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
