Ieri am primit coletul comandat de mama: haine și încălțăminte. L-am auzit pe tata certând-o pentru că hainele nu sunt prea feminine, dar sărmana nu are vină, eu le-am ales. Nu-mi plac rochiile și detest sutienele și pantofii cu toc, de la o vreme mă simt încorsetată și tristă în uniforma de școală. În schimb, Eva o poartă cu multă naturalețe, aș spune chiar cu eleganță.
Niciodată n-am vazut-o să se împiedice când merge pe tocuri așa cum o fac eu.
Dacă mă gândesc mai bine, suntem atât de diferite, dar tocmai aceste diferențe mă atrag.
Nu e acea admirație care să-mi provoace dorința de a fi ca ea, este cu totul altceva, o atracție, cred eu, instinctuală, fără vreo explicație.
Aseară, când am întrebat-o dacă vrea să mergem să ne plimbăm prin parc, am văzut în privirea ei o umbră de tristețe. A mers, dar tot timpul a fost tăcută, mângâia animăluțele și mirosea florile oftând.
„E nostalgie”, a răspuns privirilor mele în care parcă îmi ghicise întrebarea.
„Nostalgie”, am repetat eu și am căutat în minte sensul cuvântului.
Oare de ce era nostalgică? Parcul este aici de când ne amintim de noi și aici va rămâne. Oare ea știe lucruri din trecutul îndepărtat?
„Dacă Eva este vreo extraterestră?”, mi-am spus amuzându-mă că aș fi capabilă să iubesc inamicul.
Am privit-o pe furiș încercând să remarc ceva deosebit la ea, dar în afară de faptul că e o fată frumoasă nu am văzut nimic, iar frumoase sunt aproape toate fetele pe care le știu.
Toate în afară de mine. Eu am brațele groase și gâtul cam scurt, am picioare mușchiuloase și păr aspru.
Brusc, m-a fulgerat un gând care mi-a dat fiori reci: „Nu cumva eu sunt extraterestra și nu ea?”
– Eva, dacă aș fi extraterestră, aș ști asta?, am întrebat-o cu teamă.
– Lasă prostiile, ești de aici, de pe pământ, a râs colega mea.
– De unde atâta siguranță? De unde știi cum arată un extraterestru?, am insistat eu.
– Cred că, deocamdată, extratereștrii, nu vor să se amestece cu noi. De ce ar vrea? Și nu, nu știu cum arată, dar bănuiesc că nu arată ca noi. Noi suntem făcuți din elementele pământului, ei ar trebuie să fie făcuți din elementele altor planete. Și nici nu cred că sunt atât de sângeroși precum se spune. Omul, de-a lungul istoriei, a fost capabil de multe atrocități.
„E clar! Eva e una dintre ei. De unde știe ea cum a fost omul în trecut dacă nimeni nu-și amintește?”, am concluzionat grăbind pasul spre ieșirea din parcul în care nu erau decât doi vizitatori: noi două.
La întoarcere, cea tăcută am fost eu. Până de curând niciodată nu mi-am pus atâtea întrebări ciudate, cum ar fi: cine suntem, de unde venim, ce am făcut, ce ne așteaptă.
Am trăit într-o ignoranță pe care o numeam fericire. De altfel, este interzis să fii nefericit, e o boală contagioasă. Boala aceasta apare ca urmare a întreruperii tratamentului pe care guvernul îl asigură gratuit tuturor locuitorilor pământului. Nefericiții sunt izolați în spital și tratați.
La despărțire, Eva m-a privit în ochi și m-a întrebat cu voce scăzută:
– Spune-mi sincer, ce faci cu pastilele?
– Le iau, e adevărat că mai uit în câte o zi, dar e totul sub control, i-am răspuns privind în jos.
– Ai grijă să nu te îmbolnăvești, Lia. Dacă vrei să vorbești, cu mine o poți face. Să zicem că pot înțelege mai mult decât reușesc prietenii noștri, roboții. Știi cum e, uneori, ei mai au câte un circuit întrerupt.
Simt o nevoie imperioasă de a vorbi cu cineva, dar mă tem. Dacă s-ar afla, ambulanța ar fi la ușă, m-ar lua și m-ar izola, iar eu mă simt deja izolată într-o lume în care nu mă mai regăsesc.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
