Filmul Fjord are o asemenea notorietate internațională, încât n-am să încerc să-l povestesc. Apoi, atât presa românească, cât și cea internațională au fost implicate în cazul familiei Gheorghiu, astfel încât acum toată lumea știe scenariul. Mai mult, e foarte posibil ca fiecare să avem deja o poziție clară, bine cristalizată, în care credem cu tărie. „Valorile tradiționale sunt sub atac”, va spune un grup. Celălalt grup va spune probabil că bătaia nu poate fi „ruptă din rai”…
Ceea ce este important, dincolo de cine are dreptate în acest caz, este că fiecare intră în dialogul despre bine și rău dintr-o perspectivă deja adoptată. Și fiecare crede că el are dreptate. În cazul acestui conflict anume, atât părinții, cât și societatea invocă binele copiilor. Totuși, când unii cred că numai ei au dreptate, atunci dialogul amuțește. Rațiunea dispare.
Trăiesc într-o societate multiculturală și știu că, la confluența mai multor tradiții, se pot naște idei noi, mai mari decât cele aduse de fiecare cultură în parte. Nu e nicio magie aici. Acest lucru nu se întâmplă pentru că una e inferioară alteia, ci pentru că amândouă se îmbogățesc din perspectivele celeilalte. În acest caz vorbim despre o îmbogățire a tuturor.
În anumite condiții, însă, vorbim despre conflict. Îmi pare rău să o spun, familia Gheorghiu nu este prima familie căreia i s-au luat copiii – ceea ce nu justifică deloc situația. În cazul lor, dincolo de interesul copiilor, a contat, desigur, și disimilaritatea stridentă dintre valorile familiei și restul societății.
Nu mai departe de lumea în care trăiesc, în Canada pe care o considerăm drept una dintre cele mai tolerante lumi posibile, cu sute sau zeci de ani în urmă s-au întâmplat scenarii similare. Europenii sosiți de curând pe acest continent au luat copiii populațiilor indigene de lângă familii și i-au educat așa cum au crezut. O astfel de „adopție” ce a dus la o educație în credința catolică, a fost făcută „spre binele copiilor”.
Unii poate consideră că asta a însemnat progres, iar copiii au fost ajutați să intre în societate. Totuși, ei nu aveau voie să se roage la idolii lor sau să-și vorbească limba. Erau tunși cu forța, când părul lung era tabu pentru indieni. Educarea lor a dus, de fapt, la moartea multor limbi în care ei visau sau își spuneau poveștile…
Astăzi știm că, în doar câteva generații, o bunică care nu-și vorbea decât limba nativă, a avut un copil luat de lângă ea. El a mai învățat o limbă, dar nepoții au ajuns să nu mai înțeleagă limba bunicii. Trei generații. Nimic mai mult. Împreună cu limbile uitate s-au pierdut și miturile și înțelegerile acelor lumi.
Acest exemplu vorbește despre încercarea de asimilare a unor întregi populații. O acțiune sistematică și deliberată. Fără îndoială că, întrebate despre educarea copiilor indigeni, călugărițele ar fi spus că au făcut-o în interesul lor. Mormintele copiilor din jurul școlilor vremii spun însă altă poveste.
Nu spun că situațiile sunt comparabile în toate privințele. Sunt contexte istorice și sociale radical diferite. Dar există un mecanism care merită observat: convingerea că propriile valori sunt atât de evident corecte, încât pot justifica intervenția unilaterală asupra vieții celuilalt în numele binelui.
Filmul Fjord este o invitație la dialog. Mi-a plăcut în mod special replica legată de „fiecare are câte ceva de învățat”. Nu este vorba nici măcar despre cine are dreptate și cine nu. Mai periculos decât să crezi că ai dreptate într-o situație sau alta este convingerea că valorile tale sunt mai presus decât ale celuilalt. Pentru că astfel orice șansă de a avea un dialog dispare.
Tocmai de aceea mi s-a părut interesant felul în care Cristian Mungiu a vorbit despre film după proiecția filmului său la TIFF 2026, în Canada. A articulat convingerile sale în mod echilibrat, cântărindu-și răspunsurile. I s-au pus întrebări despre cum a făcut să nu încline balanța într-un sens sau altul. Răspunsul vorbea despre documentarea amplă și despre discuțiile cu diverse persoane implicate în cazul Gheorghiu. A preferat să culeagă din mulțimea de puncte de vedere existente (explicitate, clare, de multe ori polarizate, uneori chiar radicale), să aleagă unele ilustrative, mai degrabă decât să le interpreteze.
O altă întrebare din sală a venit de la o tânără aparținând unei minorități vizibile, care întreba despre viitorul serviciilor sociale, precum și despre aplicarea lor în mod uniform, indiferent de codul poștal sau de statutul familiei în cauză. Ea a subliniat nevoia de schimbare.
După părerea mea, Fjord deschide o dezbatere amplă, care începe de la exemplul notoriu al familiei Gheorghiu, dar care depășește acest subiect. Discuția nu este doar dacă părintele are dreptul să-i dea la fund copilului. Aici se pune sub microscop conflictul dintre diverse culturi cu valori diferite, care nu-și pot reconcilia punctele de vedere, căci nici nu se aud una pe alta.
Mai mult, filmul vorbește despre pericolul neînțelegerii altor valori, crezuri, tradiții, ba chiar a negării dreptului lor de a coexista… iar când unii cred că dețin adevărul absolut și că alte puncte de vedere nici nu contează, atunci se poate întâmpla orice. Atunci e posibil ca în numele binelui, să facem rău. În numele toleranței, să devenim intoleranți. Iar asta, cu bune intenții…
Recomand filmul cu tărie, mai ales dacă este vizionat fără prejudecăți, ci la rece. Ca un exercițiu de înțelegere, cu deschidere spre alte perspective. Exact cum ți-ai dori să fie întâmpinată și părerea ta.
Toronto, Canada
