Nu cred că există cineva căruia să nu-i placă o poveste frumoasă de dragoste, cu atât mai mult cu cât are împletită în iţele sale şi o tentă întunecată, sângeroasă. De când lumea, oamenii au fost atraşi de iubire, dar şi de moarte, de pasiune, dar și de violenţă. Iată de ce curentul verist-naturalist a fost imediat îmbrăţişat de publicul de operă de pretutindeni. Oferea spectatorilor întâmplări din viaţa oamenilor simpli, obişnuiţi, departe de curţile regale şi de lumea aristocraţiei, făcând astfel ca totul să fie mai aproape de sufletul şi înţelegerea auditoriului.
Poate cele mai cunoscute şi iubite două creaţii ale curentului verist (cele care au şi îndurat cel mai bine trecerea timpului, aflându-se în permanenţă pe afişele tuturor teatrelor lirice din lume) sunt ”Cavalleria rusticana” de Pietro Mascagni şi ”I Pagliacci” de Ruggero Leoncavallo. De ce atâta popularitate pentru aceste două titluri? În primul rând, datorită partiturilor încărcate de melodicitate, de pasiune şi lirism, în acelaşi timp. Atât Mascagni, cât şi Leoncavallo au fost fini observatori ai oamenilor, surprinzând în operele lor caractere umane puternice şi complexe şi făcând acest lucru prin intermediul muzicii – un aspect mult mai greu de realizat decât un portret literar sau în acuarelă. Şi cu toate acestea, au reuşit să dea posterităţii unele dintre cele mai iubite şi memorabile pagini muzicale din istora operei.
Opera Naţională din Bucureşti s-a mândrit întotdeauna cu prezenţa acestor două titluri pe afişele sale, ele fiind prezentate de fiecare dată în spectacole-coupé care mai de care mai inovatoare şi provocatoare. Nu pot uita montarea împrumutată de la Covent Garden, cea în regia lui Franco Zefirelli, care a atras mulţi spectatori de-a lungul câtorva stagiuni. Însă era timpul şi pentru o producţie autohtonă, aşadar Ion Caramitru (care a mai montat la opera bucureşteană ”Evgheni Oneghin”) a fost chemat pentru a imagina lumea Siciliei de odinioară asezonată cu iubire, cu gelozie, cu ură, cu sânge, cu crime, dar şi cu puţin umor. În viziunea lui Caramitru, cele două opere au loc în aceeaşi localitate din sudul Italiei, la diferenţă de câţiva zeci de ani. Dacă în opera lui Mascagni, regizorul păstrează atmosfera apăsătoare şi mereu ameninţătoare, în capodopera lui Leoncavallo, el schimbă cu totul cadrul, aducând acea notă de culoare şi optimism atât de necesar în cadrul unei seri dominate de spleen şi întuneric. Scenografia şi costumele (în tonuri de negru, gri şi albastru în ”Cavalleria” şi în vesele nuanţe colorate în ”I Pagliacci”), semnate de Viorica Petrovici subliniază atât atmosfera sumbră din”Cavalleria”, cât şi culoarea din ”I Pagliacci” (păstrând undeva, în colţul inimii o lacrimă tragică). La toate acestea contribuie din plin şi light desgin-ul realizat de Chris Jaeger, un colaborator vechi şi constant al tandemului Caramitru – Petrovici şi care şi de această dată a compus situaţii de lumină adecvate fiecărui moment (de remarcat momentul Intermezzo-ului din prima operă, când s-a creat un adevărat tablou-vivant din mişcări şi lumină, dar şi momentul celebrei arii a lui Canio, ”Vesti la giubba”, când personajul a fost decupat din decor cu ajutorul light-design-ului).
Distribuţia serii de 21 martie a fost una de excepţie pentru ambele opere. În primul rând, ”Cavalleria rusticana” a beneficiat de o interpretare cum de mult nu s-a mai auzit la Bucureşti. Etern geloasa şi pasionala Santuzza a fost Bianca Mărgean, una dintre cele mai bune soprane dramatice pe care le-am ascultat vreodată. Pot spune că încă de când am aplaudat-o pentru prima oară în Amelia din ”Bal mascat” de Verdi, tânăra şi frumoasa solistă mi-a lăsat impresia unei noi stele pe cale de a se forma şi de a lua cu asalt nu doar opera bucureşteană, ci marile opere din lume. Şi în ingratul rol scris de Mascagni, Bianca Mărgean s-a dovedit imbatabilă prin catifelarea, puterea şi inflexiunile întunecate ale vocii sale, imprimând şi un necesar tragism şi o disperare paroxistică prin jocul scenic desăvârşit. I s-a alăturat în acest tur de forţă tânărul tenor Adrian Dumitru (Turiddu, amantul Santuzzei, dar şi al frumoasei şi nestatornicei Lola), căruia par să i se potrivească mai bine rolurile de tenor dramatic din repertoriul verist decât cele de tenor lejer (cum ar fi recentul debut în Ducele de Mantua din ”Rigoletto”). Şi el s-a aflat într-o formă vocală foarte bună, demonstrând că poate să-şi conducă vocea peste orchestră (care de data asta a sunat puţin cam prea în forţă, obligând soliştii la eforturi suplimentare). Alături de ei s-au aflat Vicenţiu Ţăranu (o plăcută surpriză în rolul lui Alfio, rivalul lui Turiddu şi soţul Lolei, etalând o voce caldă, bine controlată şi destul de puternică), Sorana Negrea (o frumoasă, atrăgătoare Lola, care dintr-un rol mic a realizat o apariţie de forţă, atât vocal, cât şi scenic) şi Andreea Iftimescu (aflată la debut în rolul mamei lui Turiddu, Lucia – şi ea a subliniat trăirile şi zbuciumul interior ale bătrânei prin jocul simplu, dar bine echilibrat şi prin vocea caldă şi nuanţată).
După un final alert şi cutremurător al ”Cavalleriei” a urmat tragicomedia trupei ambulante de actori şi paiaţe din ”I Pagliacci” de Ruggero Leoncavallo. Frumuseţea partiturii a fost scoasă în evidenţă de prezenţa unor artişti remarcabili. Canio, şeful trupei teatrale, a fost portretizat cu forţă, aplomb şi o voce de o rară putere şi nobleţe, a italianului Francesco Anile (prezent pe scena operei bucureştene şi în dificilul rol verdian al lui Otello, dar şi solist la Metropolitan Opera din New York). Poate cel mai bun Canio pe care l-am auzit în ultimii 15 ani la Bucureşti, Francesco Anile a dat dovadă că vârsta nu este un impediment în privința calităţii vocale, etalându-şi splendida voce de tenor şi impresionantele acute, atinse cu perfecţiune şi uşurinţă uimitoare. Un alt debut al serii a fost cel al Simonidei Luţescu (cunoscută publicului bucureştean din spectacole precum ”Le Nozze di Figaro”, ”Falstaff” sau ”La Traviata”, unde interpretează roluri ca La Contesa, Nannetta, respectiv Violetta Valéry) în Nedda, frumoasa şi mult-prea-tânăra soţie a lui Canio. Soprana şi-a demonstrat încă o dată calităţile vocale, tessitura aparent fragilă, dar care uimeşte prin forţa acutelor, adăugând la toate acestea şi un joc scenic plin de candoare şi naturaleţe. Cu alte cuvinte, un debut de succes şi care îi anunţă un parcurs interesant în repertoriul verist. De urmărit!
Surprize plăcute s-au dovedit a fi şi baritonii Vasile Chişiu – care a dat viaţă lui Tonio (clovnul cocoşat şi intrigant, un adevărat Iago) prin vocea sa profundă şi prevestitoare de tragedie în celebrul Prolog – şi Iordache Basalic în rolul Silvio, amantul Neddei, care a bucurat auzul spectatorilor cu vocea-i de bariton nobile, cu minunate accente lirice. O prezenţă-surpriză a fost şi balerina Monica Petrică (care a semnat şi coregrafia), care a oferit un moment poetic de balet neo-clasic în Intermezzo din ”I Pagliacci”, amintind de vechea tradiţie a commediei dell’arte, aceea de a distra publicul cu momente de virtuozitate între acte. Nu în ultimul rând, vreau să subliniez prezenţa tânărului tenor Paul Lungu în rolul lui Beppe-Arlecchino, care a strălucit şi căruia îi prevăd un destin promiţător (poate chiar preluând unul dintre rolurile principale de tenor din acest spectacol-coupé), atât timp cât îşi va alege cu înţelepciune repertoriul.
La pupitrul dirijoral s-a aflat maestrul Vlad Conta, care a condus cu măiestria-i cunoscută orchestra operei (care, din păcate a dat, pe alocuri, semne de nesiguranţă şi mici decalări, rezolvate totuşi, imediat), dar şi excepţionalul cor pregătit de Daniel Jinga, care a primit aplauze şi ovaţii la scenă deschisă la finalul fiecăreia dintre cele două opere.
”Cavalleria rusticana” & ”I Pagliacci” – emoţie, bucuria unor interpretări deosebite, demne de marile scene lirice ale lumii, două partituri încântătoare, toate acestea unite într-o montare simplă, dar grăitoare, ce pune în lumină pure sentimente umane. Aşadar, o reţetă de succes a Operei Naţionale din Bucureşti, un spectacol care merită felicitat şi îndelung reprezentat.
Vezi arhiva rubricii Cronica muzicală
