Dacă stau să mă gândesc și să „scotocesc” prin documentele vremii, Grădina Cișmigiu oferă atâtea surprize, nebănuite la prima vedere, chiar dacă te afli la o plimbare romantică pe aleile sale. Te plimbi și nu îți imaginezi că fiecare colțișor, fiecare copac, floare, clădire, statuie, fiecare alee poartă o poveste, are o istorie frumoasă sau dramatică. Grădina-Parc Cișmigiu, cea mai veche grădină publică din București, ascunde în spatele aleilor sale romantice o istorie plină de transformări spectaculoase, legende urbane și secrete pe care puțini trecători le cunosc. De la o mlaștină insalubră la un simbol al eleganței interbelice, fiecare colț al parcului are o poveste ascunsă. Vă reamintesc că Cișmigiul s-a născut dintr-o mlaștină pestilențială, zona fiind cunoscută drept „Balta lui Dura Neguțătorul”. În anul 1779, domnitorul Alexandru Ipsilanti a poruncit construirea a două cișmele în zonă pentru a asigura apă potabilă orașului. Supraveghetorul acestor lucrări și al cișmelelor din Capitală purta titlul de „Mare Cișmigiu”. Acesta (pe nume Dumitru Siulgi-Basa) și-a stabilit reședința chiar lângă baltă, iar oamenii au început să numească locul „la Cișmigiu”. Peisagistul austriac Wilhelm Mayer, cel care a transformat mlaștina în grădină publică la mijlocul secolului al XIX-lea, a adus în parcul bucureștean peste 30.000 de arbori și arbuști. Mulți au fost aduși direct din Viena, din Munții Gorjului sau de pe malurile Dâmboviței. Printre speciile rare ascunse pe alei se numără ginkgo biloba, magnolia și chiar un arbore cu fructe de kaki. Cișmigiul a găzduit prima Grădină Zoologică din București înainte ca animalele să fie mutate în Pădurea Băneasa. Bucureștenii de altădată puteau admira aici urși, vulpi, lupi, lebede, păuni și castorul european, spațiul fiind o atracție majoră pentru copiii vremii.
Peisagistul austriac Wilhelm Mayer a gândit structura parcului cu scopuri sociale precise. A creat două alei paralele principale. În timp ce elitele Capitalei se plimbau pe aleea centrală pentru a-și etala ținutele scumpe, cei așezați pe băncile de pe marginile spațiului verde îi puteau urmări, analiza și bârfi în voie – o activitate extrem de populară în Bucureștiul interbelic, creându-se astfel „Aleea bârfei”. La marginea parcului se înalță impunătorul Palat Kretzulescu. Legendele urbane vorbesc despre existența unor tuneluri subterane secrete care legau palatul de interiorul parcului și de alte clădiri administrative din apropiere, folosite în trecut ca niște căi de refugiu în caz de asediu sau revolte. Rotonda Scriitorilor a fost amenajată în anul 1943, chiar în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Inițial s-a numit „Rondul Roman” și a fost gândit ca un spațiu de refugiu cultural și de liniște în vremuri extrem de tulburi. În iarna extrem de geroasă a anului 1883, lacul a înghețat complet. Atunci s-a organizat pentru prima dată un patinoar natural improvizat, pornind o tradiție de iarnă pe care bucureștenii o adoră și astăzi.
Zona din jurul Lacului Cișmigiu este inima misterelor parcului, un loc unde, odată cu lăsarea întunericului, istoria veche a Bucureștiului se împletește strâns cu legendele urbane întunecate și fenomenele considerate paranormale.
Deși, tehnic, se află la marginea parcului, pe Bulevardul Regina Elisabeta, Hotelul Cișmigiu dă tonul atmosferei misterioase din zonă. Clădirea istorică, transformată în cămin studențesc în anii ’90, a fost scena unei tragedii cumplite: o studentă din Basarabia, Neli Bejan, a căzut în casa liftului. Legenda spune că fata a supraviețuit impactului inițial și a strigat cu disperare după ajutor timp de trei ore în întuneric, însă nimeni nu a auzit-o. Cei pasionați de paranormal și studenții care au locuit acolo susțin că spiritele și țipetele ei de agonie încă mai răsună pe coridoare și se aud uneori până spre lac în nopțile liniștite de toamnă.
O legendă mai blândă, dar profund melancolică, s-a născut pe malul lacului în anii ’50. Se povestește că un bătrân misterios, îmbrăcat mereu într-o haină ponosită, venea zilnic pe marginea apei pentru a hrăni lebedele, petrecând ore în șir vorbind cu ele ca și cum l-ar fi înțeles. După moartea sa, paznicii parcului au observat că lebedele refuzau să mai mănânce și se strângeau mereu în același punct de pe mal. De atunci, plimbăreții nocturni au raportat periodic o siluetă translucidă de bătrân care stă pe bancă lângă apă, înconjurată de umbrele unor păsări mari, dispărând instantaneu dacă cineva încearcă să se apropie.
Legenda sirenelor din mlaștină își are rădăcinile în perioada în care Cișmigiul era doar o baltă insalubră și neamenajată. Din cauza stufului des și a ceții dense care se ridica noaptea din mlaștină, mulți bărbați care treceau prin zonă sfârșeau prin a se rătăci și a se îneca.
Oamenii din vechiul București erau convinși că în adâncurile mâloase trăiau spirite malefice ale apei sau „sirene” care îi ademeneau pe călători cu șoapte și luminițe palide. Chiar și după ce lacul a fost curățat și desecat de nenumărate ori, unii localnici superstițioși încă mai cred că „chemarea adâncurilor” din Cișmigiu este responsabilă pentru sinuciderile ciudate care au avut loc de-a lungul deceniilor în apele sale.
Situat chiar pe malul mai înalt al lacului, Palatul Kretzulescu adăpostește nu doar secrete politice, ci și pe cele ale lumii de dincolo. Tunelurile subterane menționate anterior, care făceau legătura cu lacul, au devenit în timpul diverselor asedii și al războaielor adevărate capcane ale morții. Se spune că persoanele care s-au adăpostit în subterane și au murit asfixiate sau zidite de vii bântuie și acum gurile de ieșire dinspre lac. Paznicii au descris adesea curenți de aer nefirești de reci, zgomote de pași grei pe pietriș și umbre care dispar în zidurile palatului atunci când parcul este pustiu.
În zona de nord a parcului, trecătorii pot observa o structură din piatră ce seamănă cu niște ruine medievale, completată de un pod pitoresc.
Deși par a fi vestigii istorice din vremea voievozilor, ruinele Mănăstirii La Schitu Măgureanu (Podul de Ruine) sunt parțial artificiale. Peisagistul Carl Meyer a integrat în designul parcului din secolul al XIX-lea bucăți de zidărie autentică din vechiul schit de secol XVIII (Schitu Măgureanu, aflat în apropiere), transformându-le într-un element de decor romantic, o modă foarte populară în grădinile europene de tip englezesc din acea epocă.





















