Chrys Vrăjitoru, Zbor liber, Ars Longa, 2026. O copertă albastru pe alb. O imagine a Păsării Phoenix al cărei foc se răspândește în cer sau în mare, alegeți. O prezentare mai mult decât succintă a autorului care ne privește neconvențional, gata de drum, de la umbra unei șepci cu cozoroc. În spatele său, Tower Bridge. Nu insula cu templul budist a cărui descriere se întâlnește cu coperta, unde Karsten, personajul principal al romanului, va găsi un răspuns la căutările sale, dar o continuare, poate.
Chrys, Karsten. Conexiuni. Chrys, din grecescul chrysos, înseamnă aur sau de aur, luminos, și poate fi poreclă scurtă pentru Chrysanthi, Christine, sau asociat cu Christopher. Karsten, formă veche din germana joasă menonită pentru Christian, popular în țări precum Germania, Danemarca, Norvegia, cu rădăcini în grecescul Christianos, înseamnă „urmăritor al lui Hristos”, „unsul”, și îi sunt asociate atributele de forță, integritate morală, devotament. Și din interpretarea numelui se poate deduce tipul de personalitate al lui Karsten, personaj a cărui modestie și sensibilitate se construiește prin narațiunea la persoana a treia (imperfectul creând senzația de continuitate), cu un narator omniscient care înaintează cuminte și nu folosește cuvinte de prisos. O narațiune ce se derulează în perfectă diacronie și se oprește pur și simplu cu o constatare, lăsându-și personajul să continue drumul în „zbor liber”. Dar pentru cititor subiectul este încheiat, el se desprinde de text cu nostalgie și cu senzația unei mângâieri blânde a universului, ca și cum ar fi fost atins de adierea aripii Păsării Phoenix.
Așa, prin urmare! Cei plecați din imediata noastră vecinătate pentru o vreme ori pentru totdeauna nu sunt, de fapt, plecați. Câtă vreme îi păstrăm în inimă ei ne însoțesc în această realitate care nu dispare decât o dată cu noi. Important este să ne urmăm calea. Iar Karsten alege. Alege să fie el însuși, să fie „lupul singuratic” care vorbește puțin și își exprimă trăirile prin cuvântul scris, un instrument prețios a cărui vibrație, a cărui pulsație o simte precum nevoia legăturii cu Elisabeth, femeia care-i aduce belșugul existenței. Femeia-dascăl, femeia-prieten, femeia-muză, femeia-iubire în absolut, femeia de dincolo de timp și spațiu, cea în jurul căreia se înfiripă și se dezvoltă narațiunea, cea prezentă de la preadolescență la adolescență (în prima parte a romanului), de la adolescență la maturitate (în cea de-a doua). Când ai o asemenea întâlnire la o vârstă fragedă, legătura nu se stinge, lumina ei rămâne pură, vie, de neclintit. Ea întărește motivația personală, încurajează, susține, te determină să fii tu însuți, să nu te oprești niciodată din drumul tău, să cauți tot ce-ți poate îmbogăți sufletul: „Karsten avea șaisprezece ani, o vârstă și un moment în care i se părea că aflase totul sau de fapt nimic, care îi oferea întreaga lume dezvăluită în revelații. Întreaga lume părea să înceapă, să se reînnoiască sau să devină apăsătoare, monotonă, să se transforme și să apară altfel din nou, totul fiind neașteptat de imprevizibil. Era pentru el o stare de a fi în care căuta sensul… sensul întregului univers, sensul existențial al oricărui amănunt, sensul în general, sensul lui propriu ca individ irepetabil în timp…” (p. 113).
Naratorul omniscient are darul să te poarte cu multă finețe în cele mai adânci cotloane ale sufletului, păstrând mereu limitele unei decențe cât de poate de naturale: ideile sunt și ele atinse cu adierea aripii, niciodată răscolite tumultuos, ele te mențin în poezia cuvântului. Iubirea de dreptate, ca o chemare interioară, îl face pe Karsten să lupte, fizic chiar la început, să se revolte cumpătat împotriva familiei, să urmeze apoi dreptul, să devină scriitor, să devină pilot,… îmbinând mereu spațiul concret cu cel nevăzut, îmbinare ce se manifestă treptat și prin îngemănarea visului cu realitatea. Un roman psihologic, un roman al transformării interioare pe care doar cei care caută apropiat îl vor înțelege, dar pe care ar merita să-l citim cu toții.
