Atmosfera funambulescă a spectacolului ”Lulu” de Frank Wedekind, a cărui premieră a inaugurat stagiunea 2019 – 2020 a Teatrului Maghiar de Stat clujean, favorizează o comoție artistică de zile mari. Suntem invitați într-o nefastă grădină a plăcerilor pământești, populată cu extravaganțele unor costume îmbrăcate în oameni și cu oameni dezbrăcați de umanitate hărțuindu-și obsesiile.
Lulu, admirabil interpretată de Éva Imre, este o Elenă orfană devenită obiect al dorinței, un măr al Discordiei aruncat de la tată la fiu, de la soț la amant.
Dacă ne-am limita la măsura libertinajului, Lulu are mai multe în comun cu domnișoara de Maupin a lui Gautier. Însă există un fior mistic în pofta de crimă a grupului de admiratori ai eroinei. Este aceeași carență de ființă care îi face pe burghezii din ”Teorema” lui Pasolini să înnebunească, să devină artiști sau sfinți. Este același mecanism care le ordonă desfrânaților lui Sade să își petreacă viața ucigându-și sufletul, fără să izbutească, reiterarea crimelor nefiind decât ”aplicarea imediată a negației teoretice a nemuririi sufletului”, potrivit lui Klossowski. Regizoarea Enikő Eszenyi și dramaturgul Róbert Vörös ne propun o versiune dulce-amară a unei bucăți dramaturgice incomode, semnată de un copil teribil al expresionismului, care ne atrage atenția că trăim într-o hiperrealitate, într-o utopie disfuncțională, infestată de kitsch cronic, iar Jack Spintecătorul ar fi salvatorul care o poate ”repara” prin ablație. Recromatizarea nihilistă a eroului civilizator reprezintă provocarea la care răspunde cu multă eleganță Bogdán Zsolt.
Vocea wedekindiană aparține unui spirit tânăr, așadar pasional, obraznic și naiv, fiind totodată dublată de sortilegiile unui gânditor caustic și subtil, ceea ce obligă munca scenică atât la maxima exuberanță, cât și la precizie. Actorii Teatrului Maghiar din Cluj s-au arătat extrem de receptivi la jungla psihică transcrisă dramatic de controversatul absolvent de studii juridice ulterior angajat într-un circ.
Dacă ar fi să judecăm oamenii după râs, cum făcea Makar Ivanovici, simpaticul bătrânel din ”Adolescentul” lui Dostoievski, atunci s-au compus și se vor compune mai departe felurite cronici vii pe durata spectacolului: hohote de oroare, izbucniri inconștiente ale vitalismului abrutizat, surâsuri ironice de animale cultivate, chicoteli ofensate.
Într-un text intitulat ”Meditații despre circ”, Wedekind procedează la o demitizare a idealismului, care nu face decât să confirme idealismul său imposibil de mărturisit și imposibil de ascuns.
Există o parabolă a felinarului care și-a croit carieră de la Diogene încoace: Diogene căuta un om cinstit, nebunul lui Nietzsche îl căuta ziua în amiaza mare pe Dumnezeul ucis de inerția semenilor săi.
În miezul rechizitorului din lucrarea menționată, Wedekind plasează o lumină tragică, aparent sterilă, dar a cărei forță imperceptibilă conferă absoluta temeinicie a rostului unui spectacol ca ”Lulu”:
”Lampa de coridor declară că e nevinovată. Ce vină are ea, dacă filozoful nu a respins categoric, cum s-ar fi cuvenit s-o facă un filozof de treabă, invitația ispititoare a călăreței de circ? Ce vină are dacă dintr-o asemenea mezalianță s-au născut niște stârpituri monstruoase la vederea cărora orice istoric literar își întoarce fața cu o oroare pe deplin justificată? Ce poate ea să facă în fine, această modestă lampă de coridor, dacă lumina ei blândă cade peste asemenea consecințe care-ți ridică părul măciucă?” (1)
În aceste cuvinte regăsim radiografia unei conștiințe mortificate prin muncă abrutizantă, prejudecăți, bigotism, ritualuri profane și morfinomania ego-ului. O surprindem adeseori pe eroină în centrul unui coșmar perpetuu, invocând Cerul, neantul sau orice forță a naturii care ar putea să o salveze de sine și de acoliții săi. Dacă ar fi să tragem ultimele consecințe ale idealismului mascat al autorului, am afirma că membrii acestei elite promiscue sunt mesagerii unei cunoașteri viscerale, rezultată din abandonarea demnității umane. Ei sunt niște pelerini ai viciului care ne forțează intelectul să pășească pe sârma cauzelor răului și poate chiar să ajungă la cancerul personal, în loc să-l arate cu degetul în absurda exterioritate (diavolul, birocrația, soarta).
”Cititorul, gânditorul, omul în așteptare, hoinarul sunt în aceeași măsură tipuri de iluminați ca și fumătorul de opiu, visătorul, cel cuprins de beție. Ei sunt iluminații mai profani. Fără a vorbi despre cel mai teribil dintre droguri – noi înșine – pe care-l consumăm în singurătate.” (2)
Săgețile spectacolului sunt pătrunzătoare și pertinente: nu cumva morala este Cenușăreasa îndrăgostită nebunește de ingenua Evă orfană pervertită de sărăcie? Această partitură de o frumusețe stranie, interpretată cu nerv salutar de către Imola Kézdi, aduce ofrandă triadei ostenite a Binelui, Adevărului și Frumosului, sub forma unui păcat mortal.
”Lulu” e un spectacol eminamente vibrant, decorat cu aluzii erudite (Nietzsche cu tot cu Zarathustra în fustă, Mignon a lui Goethe emancipată, cvartetul ”Moartea și fata” de Schubert în variantă café-concert, Revoluția autocitându-se cu aere de amantă atemporală a morții), apt să resusciteze cugetele amorțite de Wi-Fi. Un profet pedant ca Wedekind ne scurtcircuitează ambivalența întreținută de maladii interactive și invadată de tablouri vivante ale unui imaginar colectiv dezabuzat.
Baudrillard lansa o teză de căpătâi a degringoladei aferente așa-zisului progres capitalist: ”Dacă ar trebui să caracterizăm starea de lucruri actuală, aș spune că ne găsim după o orgie. Orgia e momentul exploziv al modernității, al eliberării în toate domeniile. Eliberare politică și sexuală, eliberare a forțelor productive și destructive, a femeii și a copilului, a pulsiunilor inconștiente și a artei […] În zilele noastre, totul a fost eliberat, zarurile sunt aruncate și ne regăsim cu toții în fața întrebării cruciale: ce să facem după orgie?” (3).
”Lulu”, text original (1894); libret clujean (2019) de Enikő Eszenyi și Róbert Vörös: traducerea în limba maghiară: András Forgách. Regia: Eszenyi Enikö. Dramaturgia: VöRöS Róbert. Decorul: Helmut Stürmer. Costumele: Pusztai Judit. Luminile: Csontos Balázs. Muzica: Mester Dávid. Asistent de regie: Fogarasi Alpár. Asistent costume: Bocsai Gyopár. Regia tehnică: Albert Enikö. Distribuția: Lulu: Imre Éva; Schigolch, tatăl lui Lulu: Dimény Áron; Dr. Goll, secretar de stat: Orbán Attila; Dr. Franz Schöning, redactor șef: Bács Miklós; Alwa Schöning, fiul lui, scriitor: Farkas Loránd; Eduard Schwarz, pictor: Viola Gábor; Contesa Martha Geschwitz: Kézdi Imola; Rodrigo Quast: Váta Loránd; Marchizul Casti-Piani: Bodolai Nalázs; Puntschuch, bancher: Dimény Áron; Madelaine de Marelle: Albert Csilla; Mr. Hopkins, Kungu Poti: Szücs Ervin; Jack: Bogdán Zsolt; Bob: Árus Péter; Kadéga: Gynega Tímea; Medic, Polițist: Fogarasi Alpár.
________
(1) Din vol. ”Prosa, Dramen, Verse”, München, Albert Langen-Georg Muller Verlag, în antologia ”Arta teatrului”, îngrijită de George Banu și Mihaela Tonitza-Iordache, pp. 273 – 274.
(2) Walter Benjamin, ”Vise”, p. 72.
(3) Jean Baudrillard, ”Transparența răului”, 11.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
