Orice lucru sau fiinţă au câte un nume. Despre nume proprii vorbesc. Noi, oamenii, sigur, avem un nume de la naştere, iar dacă adoptăm un animal pe lângă casa noastră îi dăm un nume. Dar de ce nu-i dăm un nume şi măturii sau cănii de cafea, că tot pe lângă casa noastră sunt, nu?
La mine toate au un nume. Eu le botez. Poa’ să fie orice. Chiar dacă au un nume, cum ar fi: cană, gard, copac, Eleny, Neculai, nea Radu, nu conteazǎ. Până şi linguriţei de gem îi spun Guriţă, doar merge la guriţă.
De ce fac asta, nu ştiu. Aşa-mi vine mie în minte să le dau un alt nume. Asta nu ar fi nimic, dar toţi se miră când mai şi vorbesc cu ele, mă refer la cele făr’ de cuvânt. Mă cred un ciudat. Ce mirare poate fi dacă eu vorbesc cu Scârţâita, poarta de la curtea noastrǎ, să nu mai scârţâie? Ei uite că nu mai scârţâie! Tace când trec eu. Şi chiar dacă scârţâie, eu nu o aud.
Şi tot m-am întrebat de unde până unde am acest obicei ca să botez orice, căci şi astăzi fac la fel. Şi m-am dus în copilărie. Staţi să vă povestesc!
Am fost la ţară, la bunici. Cu trenul. Bunicii locuiesc la Urleasca. Vedeţi că şi ţara are un nume? Urlă cineva, cred.
Şi tot din Urleasca este şi mama Zburlitei. A mers şi ea la ţară, cu Zburlita cu tot. Pe drum spre gară ne-am ţinut de mânuţe şi alergam după mamele noastre pentru că era târziu şi pierdeam trenul. Mame grijulii. Şi-aşa am ajuns cu juma’ de oră mai înainte.
În tren m-am jucat Fripta cu Zburlita, aşa de chi-chi, căci nu ne pocneam palmele. Mai mult ni le strângeam unul altuia.
La gara Urleasca a venit Muşat, bunicul, cu căruţa sau cu taxiul cum spunea el, să ne ia să ne ducă-n sat.
Oameni dragi! Aţi văzut vreodatǎ cai ca ai lui bunicu’? Normal, cǎ nu. Eu am văzut. Rămâi ca în poveşti ce cai năzdrăvani avea Muşat! Şi cum îi strunea, şi cum le vorbea, şi cum îl ascultau. Am rămas fermecat. Se auzea ,,clop-clop, clop-clop… dii mǎi, Plopule! Dii mǎi, Sirena mea!…” De ce mă trecea o emoţie aşa, din mersul cu căruţa, nu ştiu să vă descriu. Poate nici nu e nevoie să vă spun. Sentimentul legăturii cu Pământul era acolo. Acolo era bucuria noastră de oameni. Oameni şi cai.
La poarta casei bunicilor, ne aştepta bunica, Ştefana. Avea o lacrimă în ochi. De dor, cred, dar şi de bucurie. Ce-i mai frumos când îţi vezi copiii şi nepoţii în prag? Doar viaţa ne poate spune şi rădăcinile de unde am plecat. Ne-a sărutat şi ne-a dus, mai mult pe sus, să mâncăm ceva. Ceva?… Acel ceva era toată seva trăirii noastre pe Pământ: mămăligǎ rece cu ceapă şi brânză.
La ţară nu ai timp de joacă. Muncă, mai ceva ca la oraş.
Eu m-am ţinut după bunicul Muşat. Râdeam la orice vorbă a lui. Avea nume pentru toţi şi toate. Grajdului îi spunea Grand Hotel, unde erau Ţupa şi Alintata, douǎ vaci blânde de-mi venea să le strâng de botic. Coteţului unde se lăfăia Trandafir, porcul, îi spunea Motel Şorici. Coteţului de găini, cocoşi, curci, raţe… off!… am uitat cum îi spunea, dar nu am uitat cât de mult îi plăcea bunicului Muşat să le dea nume la toate. Îl iubesc pe bunicul meu!
Ia te uită de unde vine la mine obiceiul de a boteza orice! Suntem de neam botezători. Şi cred eu că acest obicei vine de demult, de peste sute de ani. Altfel, nu ne-am fi deosebit. Am plecat spre seară, cu căruţa la gară. Mort de oboseală.
În tren nu am mai jucat fripta cu Zburlita. Oricum, eram fripţi de soare. Am adormit în poala mamelor noastre.
Cel mai minunat loc de pe Pământ, ca să dormi adânc şi în pace, este în poala mamelor noastre. Să o faceţi cât mai este timp și sunteți alături de mama!
Vezi arhiva rubricii Proză scurtă
Arhiva rubricii Lumea lui Licuță de Lică Barbu
Vezi și arhiva Proiect Zâmbetul unește
Pagina Zâmbetul unește
