”Alexandru Vlahuță, doar un epigon?” de Costin Tuchilă
Foarte apreciată în epocă, bucurându-se de un imens prestigiu şi de o audienţă flatantă pentru orice autor, opera lui Alexandru Vlahuţă (5 septembrie 1858, Pleşeşti, judeţul Vaslui–19 noiembrie 1919, Bucureşti) a fost privită de posteritate cu multă severitate. Tonul l-a dat G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941), clasificându-l printre epigonii lui Eminescu, cu o apreciere de început care te face să abandonezi orice interes pentru acest scriitor: „Cariera lui A. Vlahuţă, publicist merituos, este cu totul absurdă. Acest epigon al lui Eminescu, declarat «maestru» încă din viaţă, trecut printre clasici în manualele şcolare, este comemorat şi astăzi şi preţuit cu o nestinsă îndărătnicie în cercurile naţionale ca şi în cele evree.” Absurditatea ar fi constat aşadar pe de o parte în aprecierea mult prea elogioasă în raport cu valoarea operei, pe de alta, în atitudinea antisocialistă şi antisemită a scriitorului, de care vorbeşte Călinescu. Paradoxală, dacă ne gândim că Vlahuţă, care îmbrăţişase ideile sămănătoriste, fiind alături de George Coşbuc, fondator al revistei „Sămănătorul” (1901), era un simpatizant al cercului gherist.
Receptarea lui Vlahuţă a mers într-adevăr de la lauda exagerată a celor care vedeau în el urmaşul lui Eminescu la negaţia mai mult sau mai puţin voalată, care îl aşează printre scriitorii foarte populari dar fără profunzime, scoţând în evidenţă platitudini cu directă adresabilitate, un militantism care pare astăzi desuet, defecte de tot felul, de la superficialitate la lipsa de gust. Şi una, şi alta dintre aceste atitudini sunt exagerate. Adepţii modernismului vor avea întotdeauna un zâmbet dispreţuitor la adresa autorului României pitoreşti (1901). Iar dacă ne gândim că Vlahuţă era contemporan cu Macedonski, cu simboliştii, dar şi cu Octavian Goga şi îl comparăm, vrând-nevrând, poezia lui va suna într-adevăr „din alt veac”. Ea avea însă o audienţă imensă în epocă, la fel ca şi activitatea publicistică a lui Vlahuţă, pe diverse teme, dar neatingând nici pe departe forţa expresivă a lui Eminescu, cu atât mai puţin pe cea a lui Caragiale. Vlahuţă nu avea atât verb satiric, nici posibilitatea de a face caracterologie şi de a defini antologic. Era însă un publicist de nădejde, cu idei, capabil să câştige notorietate şi să impună un punct de vedere, ceea ce nu e puţin lucru. Că un anume paseism în gust postromantic e vizibil în multe dintre paginile sale literare, nu i se poate imputa, fiind un reflex al epocii. La fel cum naturalismul sesizabil în romanul Dan (1894) şi în nuvele nu poate fi un cap de acuzare; dimpotrivă. Proza lui Alexandru Vlahuţă este mult mai valoroasă decât s-ar crede la o privire rapidă, captivă clişeelor critice; nu are nici atâtea defecte de construcţie, iar personajele nu sunt lipsite de viaţă interioară, nici de profunzime, cum s-a spus adesea. Radiografia critică a tipurilor sociale ale epocii, cel puţin ea, permite o reconsiderare serioasă a prozatorului. Noi avem însă frecvent o reacţie de respingere faţă de tot ce pare demonetizat (în mod firesc) prin trecerea timpului şi schimbarea condiţiilor sociale şi a orizontului de aşteptare estetică. Şi mai ales avem o senzaţie de respingere faţă de ceea ce s-a instaurat ca unghi de receptare în manualele şcolare. România pitorească, ”atlas geografic comentat” (Dumitru Micu), pare demonetizată prin uzul didactic şi nimeni nu o va mai citi fără sentimentul că se confruntă cu un exerciţiu retoric, de propagandă. Ceea ce era complet străin autorului, care stăpânea arta descriptivă şi avea o bună tehnică a detaliului vizual.
Poetul trece, în context, drept un excelent versificator, cu tăietură clasică, dar mai puţin capabil de profunzime sentimentală şi ideatică. El avea şi continuă, desigur, să aibă, suficientă putere de înrâurire mai ales prin poezia socială, care pledează profetic pentru un ideal şi formulează astfel idei răspândite în largi categorii sociale. Desigur, Vlahuţă nu e înzestrat cu mesianismul şi nici cu expresivitatea simbolică a lui Goga, dar poate fi, nu o dată, creator de versuri memorabile, ştiute de toată lumea, ca: „Minciuna stă cu regele la masă…/ Dar asta-i cam de multişor poveste/ De când sunt regi, de când minciună este/ Duc laolaltă cea mai buna casă.” (1907).
Indiferent care e ținta ei, satira, să recunoaștem, nu e deloc lipsită de relief expresiv și se reține: „O-ntâlnești mereu, ai crede-o trasă-n mii de exemplare./ Pururea împresurată de priviri cuceritoare –/ Sedentari ce bat din pinteni, ghiuji ce fac pe ticăloșii –/ Ea pășește, zâmbitoare,/ Arborându-și pretutindeni «semnele-i particulare»:/ Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.// La o parte! trece zâna veseliei zgomotoase./ În tăcuta noapte-a morții ea e râsul și lumina…/ Plângă de durerea țării cârtitorii și fricoșii,// Peste rănile-i deschise, radioasă trece zâna,/ Ca un steag de biruință pe un câmp albit de oase…// Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.// Legănându-se din șolduri, trece zveltă, zâmbitoare./ Tu-ți plângi neamul pus pe cruce, la răspânte de pieire,/ Plâng de-nvăluirea țării, în mormântul lor, strămoșii./ Ea, cu farmece-n privire,/ Grațiile și le plimbă, în costum de vânătoare:// Fustă scurtă, ghete albe, buze roșii.”
Caracter de manifest artistic are poemul Unde ni sunt visătorii, în care Vlahuţă regretă pierderea idealului, a elanului romantic, a speranţei, sufocate de atmosfera de neagră deziluzie de la sfârşitul veacului, sentimentul stingerii universale: „Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,/ Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,/ Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,/ Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte,/ Răspândindu-se-n viaţă, ca o tristă moştenire,/ Umple sufletele noastre de-ntuneric şi mâhnire/ Şi împrăştie în lume o misterioasă jale,/ Parc-ar sta să bată ceasul stingerii universale;// Căci mă-ntreb, ce sunt aceste vaiete nemângâiate,/ Ce-i acest popor de spectri cu priviri întunecate,/ Chipuri palide de tineri osteniţi pe nemuncite,/ Trişti poeţi ce plâng şi cântă suferinţi închipuite,/ Inimi laşe, abătute, făr-a fi luptat vrodată,/ Şi străine de-o simţire mai înaltă, mai curată!/ Ce sunt braţele acestea slabe şi tremurătoare?/ Ce-s aceşti copii de ceară, fructe istovite-n floare?…” Poetul are intuiţia, modernă, a desensibilizării, a mecanizării aduse de societatea industrială, consonând din acest punct de vedere cu idei vehiculate în literatura occidentală.
Bun sonetist, Vlahuţă rămâne un poet de gust clasic, fără multă strălucire imagistică, dar nu atât de învechit sau plat pe cât pare: „Sunt zece ani. Ce curios îmi pare/ Aspectul lucrurilor vechi, uitate!/ Ca dintr-un somn, deodată deşteptate,/ Parcă privesc c-un aer de mirare…// Mai strâmtă-i casa, toate-s micşorate,/ Mă uit ca-n vis, şi caut prin sertare / Nimicuri scumpe… inima-mi tresare/ De-o sfântă şi duioasă pietate.// Aceleaşi cadre-mpodobesc păreţii,/ Din rame, cată lung şi trist la mine:/ Poveşti pierdute-n haosul vieţii,// De farmecul de-odinioară pline,/ Îmi readuc parfumul tinereţii…/ Parfum de flori crescute pe ruine.”
Poezii de Alexandru Vlahuță, click aici.
Alexandru Vlahuță, biografie
Teatrul Național Radiofonic: Dan, dramatizare radiofonică de Zamfir Vasiliu. Regia artistică: Constantin Moruzan. În distribuţie: Victor Rebengiuc, Mariana Mihuţ, Marcel Anghelescu, N. Neamţu Otonel, Cella Dima, Sorin Gheorghiu, Aurel Rogalski, Nineta Gusti, Ioana Ciomârtan, Victor Ştrengaru, Eugenia Bădulescu, Nucu Păunescu, Victoria Mierlescu.
Regia de studio: Crânguţa Manea. Regia muzicală: Livio Bellegante. Regia tehnică: Ion Mihăilescu. Înregistrare din anul 1973.
Vezi: Arhiva rubricii „Galerie de portrete” de Adina Romanescu
