Îndemnul atribuit lui Socrate, „cunoaște-te pe tine însuți!”, este celebru. Dar este trunchiat. Împrumutat fiind de la Templul lui Apollo, el suna astfel: „Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște universul și zeii”. Într-un mod asemănător, învățatul chinez Mencius, contemporan cu Socrate, scria: „Cel care merge la capătul inimii sale cunoaște natura omului. A-ți cunoaște natura de om înseamnă atunci a cunoaște cerul”.
Peste multe secole, Kant umaniza profund acest îndemn: „Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă și crescândă admirație și venerație, cu cât mai des și mai stăruitor cugetul se îndreaptă spre ele: cerul înstelat deasupra mea și legea morală din mine”.
Există o experiență unică pe care oricine o poate face petrecând o noapte înstelată într-o poiană montană, culcat cu fața în sus într-un cojoc sau sac de dormit. Este preferabil ca ea să se petreacă în pragul adolescenței, când percepțiile sunt acute iar mintea nu a fost îngreunată prea tare de cunoștințele provizorii pe care ni le incumbă așa-zisa educație. Doar după câteva secunde vezi cum cerul coboară spre tine și îți deschide toți „porii” visării cu ochii deschiși. Devii una cu universul, te poți juca cu stelele și o muzică magică îți încălzește ființa. Poți spune o dată cu poetul: „eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt!”, dar nu vei putea descrie niciodată satisfăcător ceea ce ai simțit.
Fizicienii ne spun că microparticulele numite cuante reacționează la subiectul-cercetător, schimbându-și comportamentul. Să fie oare tainele universului încifrate în inima noastră? Mai aflăm acum că inima „gândește” de sine-stătător. Să însemne oare că va trebui să privim dinspre sine spre izvoarele materiei și nu spre obiectele care ne înconjoară și ne acoperă esențele?
O muzică sublimă ne umple inima uneori, în clipe de meditație sau contemplație, mai ales pe malul unei ape și probabil marii compozitori o pot surprinde. Să fie aceeași cea izvorâtă din vibrațiile cuantelor? Ori cu simfoniile stelelor? Avem o altă cale de a pătrunde tainele universului decât rațiunea? Cum se întâmplă că actualele teorii cuantice sunt aproape identice cu cele mai vechi reflecții filosofice ale locuitorilor pe această planetă, trăitori la originile istoriei?
Răspunsul la asemenea întrebări pare să fie aproape, chiar dacă marii fizicieni de astăzi încă mai șovăie să accepte ceea ce unii dintre ei numesc „principiul antropic”. Adică să aprofundeze interacțiunea dintre ființa pe care o numim om, în esența căreia se întrepătrund spiritul și materia, și dinamica roiului de particule care compun atomul.
Ideea că dinamica cuantică este probabilistă se pare că s-a impus în fizica actuală. Nu trebuie să uităm însă că această idee a apărut în mintea „observatorului” și nu e nevoie, vorba lui Bohr, ca acesta, chiar dacă acesta este Einstein, să-i spună lui Dumnezeu ce să facă ori să pretindă că poate înțelege totul.
Oare nu cumva ubicuitatea „particulelor” pe care le numim cuante ne-ar putea dezvălui modul în care spiritul „produce” materie?
Am ajuns la „izvoarele” materiei?
Arhiva rubricii Al treilea ochi de Nicolae Lotreanu
Arhiva rubricii Receptare și comunicare de Nicolae Lotreanu
Vezi și arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Universul este in noi si nu noi suntem in univers.De aceea trebuie sa fim adevarati.Orice urma de fatarnicie lezeaza propria fiinta.