După călătoria prin Cascais pe urmele lui Mircea Eliade, vă invit în Lisabona cu intenția de a evoca un eveniment ce a distrus-o și a facut-o să renască, la propriu, din cenușă.
Despre această frumoasă metropolă s-a scris mult și se va mai tot scrie. Fapte veridice ori legende populare o învăluie într-o lumină misterioasă care atrage ca un magnet vizitatorii.
Una dintre legendele populare spune că Ulise, în călătoria lui spre lumea veche, ar fi trecut pe aici întemeind orașul. Nu știm dacă este sau nu adevărat, dar ne amintește de eroul legendar Turnul lui Ulise care este unul dintre cele 18 turnuri ale Castelului Sfântului George aflat pe cea mai înaltă colină a Lisabonei.
Inițial reședință a regilor mauri, castelul a fost cucerit de primul Rege al Portugaliei, Afonso Henriques, la 1147 în timpul cruciadelor, ajutat de luptătorii europeni, în special englezi. Drept recunoștință, regele l-a numit Sfântul George, după sfântul protector al Angliei.
Am menționat acest obiectiv pentru că nu puteam ajunge în inima capitalei portugheze decât coborând din turnul lui Ulise din care, cu ajutorul unui periscop, privirea poate îmbrățișa întreaga ei splendoare.
Una dintre istoriile care m-au impresionat profund, dacă nu chiar cel mai mult, este cea a Marelui Cutremur. Citind cam tot ce am putut găsi despre acest eveniment, de fiecare dată, un amalgam de gânduri și sentimente m-a stăpânit multe zile după aceea. La vremea dezastrului, în 1755, Lisabona, cu o populație de peste 250 000 de locuitori, era unul dintre cele mai prospere orașe din Europa. Situat la vărsarea râului Tejo în Atlantic, corăbiile nu conteneau să aducă bogății din coloniile pe care le avea în Africa, Asia și America de Sud. Se construiseră biserici, biblioteci, muzee, galerii de artă, iar în luna aprilie fusese terminată o somptuoasă Operă (Opera do Tejo).
Conform mărturiilor, dimineața de 1 noiembrie, Ziua Tuturor Sfinților, o mare sărbătoare romano-catolică, nu anunța nimic fatidic. Soarele strălucea, temperatura era cea obișnuită acestei epoci a anului, în jur de 19 grade, iar oamenii se adunaseră în biserici la slujba festivă. Dar se pare că stihiile pregătiseră un episod sângeros în care zeci de mii de oameni și animale și-au găsit sfârșitul.
Charles Davy, un reverend britanic ce trăia în Lisabona, mărturisea că la ora 9 și 20 de minute s-a auzit un vuiet puternic și toți au crezut că trece vreo caleașcă mare cu 6 cai. Dar după câteva momente și-au dat seama cu groază că zgomotul acela înfiorător venea de sub pământ.
Îngroziți, oamenii au început să fugă spre țărm unde era loc deschis și larg, iar acolo, femei și bărbați, copii și bătrâni, preoți, comercianți, sclavi și demnitari, toți îngenunchiați, implorau mila divină cu strigăte disperate. Și a urmat a doua scuturătură, mai puternică decât prima, care a distrus definitiv case, biserici, clădiri impunătoare, barăci.
În decurs de 20 de minute, pământul s-a cutremurat de trei ori și se estimează că intensitatea a fost de 8.5-9 grade pe scara Richter.
Dar răul nu se terminase. Cutremurul declanșase un țunami în ocean care acum venea pe fluviul Tejo. „Venea înspumat, mugind, cu multă forță spre mal și noi am fugit cât puteam de repede să ne salvăm”, scria reverendul.
„Praful a învăluit orașul și cineva a strigat Vine marea! Și marea a venit revărsând trei valuri gigantice, devastatoare”, scrie David Whitehouse în cartea Călătorie spre centrul Pământului.
Este greu de închipuit o mai mare disperare! Multe dintre sărmanele ființe care fugiseră de distrugerile cutremurului fuseseră înghițite de valuri. Puținii care au scăpat au fugit înapoi în oraș, dar acolo îi aștepta altă monstruozitate: un incediu de proporții uriașe, cauzat de lumânările aprinse în fiecare casă și biserică, mistuia ce mai rămăsese. Înainte foc, înapoi prăpăd. Un tablou terifiant!
Șase zile a ars continuu. Cronicile vremii spun că orașul a fost distrus în proporție de 87% și au murit între 50 000 și 90 000 de oameni în cele șase zile de infern.
Regele se afla în Belém când Palatul a căzut alături de celelalte edificii ca niște soldați în fața armatei forțelor unite ale naturii. Deși a scăpat cu viață, urmele înfiorătoare ale dezastrului l-au marcat pentru totdeauna. A rămas claustrofob și până la sfârșitul zilelor nu a mai locuit într-o casă cu ziduri.
Și-a stabilit locuința (denumită Barraca Real) pe o colină, o strucutură din lemn acoperită cu pânză, asemeni cortului, iar interiorul a fost împodobit cu mobilier și lucruri de mare valoare.
Lacătele durerii care pusese stăpânire pe sufletele portughezilor, aveau să fie sfărâmate de un om prin aceste cuvinte: „Îngropați morții, îngrijiți viii și închideți porturile!”
Acest om era Marchizul de Pombal, secretar de stat și mâna dreaptă a Regelui Dom José Primeiro, omul însărcinat cu reconstrucția Lisabonei.
După acest eveniment, istoricii spun că Portugalia nu a mai fost niciodată ce era, însă, din cenușa proprie, a renăscut Portugalia care avea să devină.
De asemenea, influențele acestei catastrofe naturale au avut un rol determinant în evoluția științei, culturii și filosofiei la nivel european.
Și, pentru că orice casă are și colțul ei întunecat, nici istoria nu e lipsită de umbre macabre. Inchiziția, care era încă puternică în Peninsula Iberică, a găsit țapi ispășitori pentru ceea ce s-a abătut asupra lor și a ars pe rug, în Piață, câțiva oameni nevinovați pe care îi considera păcătoși.
Ce trist!
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
