Dacă primul obiect folosit de strămoşii noştri a fost cuţitul, de la cel de piatră până la cel de astăzi, apoi au inventat lingura, târziu, mult mai târziu oamenii au simţit nevoia unui alt instrument, tacâm, să poată mânca alte feluri, care nu necesitau folosirea lingurii. Cel mai des foloseau degetele, aşa cum se mai întâmplă, de exemplu, la mesele turceşti, unde mâncarea este servită pe o tavă uriaşă, numită tipsie, iar oamenii se înfruptă direct, fără să apeleze la furculiţă. Poate că e momentul să amintesc şi de beţişoarele folosite, de exemplu, de chinezi, dar şi de cei care servesc mâncare chinezească în restaurantele cu specific din întreaga lume. Dar să trecem la furculiţa noastră căreia i se mai spune şi furcuţă, fiind un derivat al cuvântului furcă.
Romanii foloseau furculița, e adevărat că destul de târziu, acest lucru fiind demonstrat de furculițele romane răspândite prin muzeele din Europa, datând încă din secolul al II-lea d. Hr., dar bizantinii au fost cei care i-au răspândit folosirea, ca instrument de servit. Se spune că abia în anul 1004, prin căsătoria dintre o prinţesă bizantină şi dogele Veneţiei, furculiţa a ajuns în Italia. Aici însă, a fost respinsă cu vehemenţă de preoţi, care au considerat că este o blasfemie să foloseşti un instrument de metal când Dumnezeu ţi-a oferit propria mână. Inițial furculițele aveau doar doi dinți și erau folosite pentru a ușura ducerea alimentelor la gură, astfel încât nu mai era necesar ca alimentele tari să fie tăiate înainte de a fi consumate, dar și pentru ca alimentele pe care se găsea prea mult sos sau ulei nedorit să poată fi scurse înainte de a fi îngurgitate.
După unele surse, uzul furculiţei a fost adoptat în Italia şi exportat în Franţa odată cu nunta Caterinei de Medici cu Henric al II-lea al Franţei, în 1553. O sută de ani mai târziu a ajuns şi în Anglia şi la începutul secolului al XVIII-lea, în America. Din alte surse aflăm că în secolul al XVIII-lea furculițele erau întâlnite atât prin Anglia cât și prin Franţa și Spania, deși unele documente spun că acestea ar fi intrat în folosința zilnică încă din anii 1600. Furculița curbată, cea mai des folosită, a apărut în Germania la mijlocul secolului al XVIII-lea, iar în secolul următor a apărut furculița cu patru dinți. În secolul al XX-lea a apărut furculingura, un tacâm hibrid, care îndeplinește atât rolul unei linguri cât și pe cel al unei furculițe. Cu toate că a apărut acum mai bine de un secol, ea încă nu a înlocuit lingura și furculița.
Cea din urmă piatră de hotar din istoria tacâmurilor a fost descoperirea oţelului inoxidabil, în anul 1871, de către un englez din Sheffield.
Ei, acum lumea foloseşte furculiţa clasică pentru carne, furculiţa pentru aperitiv, mai mică, furculiţa pentru brânză, furculiţa pentru măsline, furculiţa pentru peşte, furcuţitul, un hibrid ce are la un capăt furculiţa şi la celălalt cuţitul, dar şi furculingura care nu are atât de mullţi adepţi, poate şi pentru faptul că, folosită la ciorbă sau supă, păstrează resturi alimentare, dar şi mirosul felului servit înainte. Este adevărat că cea mai bună furculiţă rămâne mâna, dar civilizaţia, igiena obligă.
La final o poezie în furculiţă (glumesc şi eu !), bonus pentru lectură!
Masa la cămin
de Demostene Botez
”În odaia pentru mese
Stau pe patru rânduri dese
Mese mici,
Ca de pitici,
Şi pe ele
Farfurii, furculiţe, păhărele,
Toate ca pentru copii…
Şi copiii toţi mănâncă
Dar
Matei cel mofturos
Scapă prăjitura jos:
Se tot uită lung la ea
Şi ar plânge şi nu vrea.
Dinu-i spune:
– Fii pe pace, îţi dau prăjitura mea!
Ştiu că ţie tare-ţi place!”
Vezi arhiva rubricii Istorii și istorioare de Pușa Roth
