Ferdinand von Schirach e de meserie avocat. Din 1994 e stabilit la Berlin. Ca scriitor a debutat în 2009 la vârsta de 45 de ani (acum are 54 de ani), cu volumul de povestiri intitulat ”Delict”. Volumul acesta, distins în 2010 cu prestigiosul premiu Kleist, a figurat timp de 61 de săptămâni la rând pe lista de best-seller a revistei Spiegel. Drepturile de publicare ale cărții s-au vândut în peste 30 de țări. În 2010 a apărut a doua lui carte, ”Vină”. Imediat după apariție, volumul a ocupat primul loc pe lista de best-seller a revistei. Și ”Vină” este un volum de povestiri și, la fel ca povestirile din ”Delict”, ele relatează diverse cazuri din practica de jurist a autorului.
Mi-am făcut rost de aceste două cărți și le-am citit pe nerăsuflate. Conținutul lor e pasionant, fascinant, în primul rând prin adevărul necondiționat al conținutului lor, care înfățișează viață reală. Fiecare povestire a lui von Schirach e centrată pe destine omenești tulburătoare, prin mijlocirea cărora autorul vorbește despre fenomene sociale arzătoare din lumea în care trăim. În afară de asta, stilul lui von Schirach, puțin sec, lipsit de zorzoane stilistice, amintind cumva niște procese-verbale bine întocmite, e mai dramatic și mai grăitor decât orice efecte chipurile literare.
În 2011, von Schirach a publicat un roman, ”Cazul Collini”, iar doi ani mai târziu încă un roman, ”Tabu”, apoi, în 2014 un volum de eseuri, iar în primăvara lui 2018 volumul ”Pedeapsă”, în care descrie douăsprezece destine omenești. Ferdinand von Schirach este la ora actuală unul dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani din Germania, cu lucrări apărute în 40 de țări. E covârșit de distincții de tot felul, scrierile lui sunt ecranizate etc., etc., etc.
Piesa ”Teroare” a fost jucată în premieră mondială în octombrie 2015 la două importante teatre din Germania în același timp – la Deutsches Theater din Berlin și la teatrul din Frankfurt. Actrița Sara von Schwarze, originară din Germania, a tradus piesa împreună cu mama sa și a pus-o în scenă la Teatrul Cameri, unde premiera a avut loc în decembrie 2017.
Piesa se inspiră dintr-un caz real, care s-a petrecut în seara zilei de 26 mai 2013 și care a dus la un proces real. Un terorist s-a înstăpânit pe un avion de pasageri al companiei Lufthansa, în care erau 164 de persoane, cu intenția de a provoca prăbușirea avionului deasupra unui stadion din München, în care în acel moment se aflau 70.000 de oameni. Lars Koch, pilotul unui avion militar de vânătoare trimis să urmărească avionul deturnat de terorist, a hotărât să doboare avionul de pasageri, sacrificându-i pe toți călătorii din acel avion pentru a salva zecile de mii de oameni de pe stadion; decizia pilotului contravenea ordinelor pe care le primise și care erau conforme unei legi controversate, promulgate și apoi abrogate, care permiteau sacrificarea de civili nevinovați dacă numai cu acest preț se puteau salva alte vieți omenești.
Într-una din sălile mici ale Teatrului Cameri, pe scena îmbrăcată în negru, scenograful Avi Sechvi a construit un semicerc de panouri înalte îmbrăcate în folie metalică lucitoare și transparentă; mobilierul e negru tot; într-o parte e masa procurorului, în partea cealaltă e masa avocatului apărării, către panouri e un mic podium pe care se află masa judecătoarei, tot lângă panouri, în cealaltă parte a scenei, e un fel de cușcă pentru acuzat, în centru se află măsuța la care se așază martorii; aceștia se întrevăd în spatele unuia dintre panouri atunci când așteaptă să intre în sala de judecată. Pe panouri se proiectează când și când un avion în zbor, iar luminile instalate în spatele lor produc, pe ele și pe podeaua scenei, ”ape” colorate care se mișcă neliniștitor.
Spectacolul se urmărește cu sufletul la gură. Publicul este invitat să adopte postura de jurați la proces și să-și exprime la sfârșit, înainte de pronunțarea verdictului, opinia despre acuzat – e vinovat sau e nevinovat. Spectacolul e foarte bun, fără să fie perfect, și ”ține” publicul în tensiune din prima și până în ultima clipă. Judecătoarea e minunata Idit Teperson, care aduce cu sine toată autoritatea personajului și capacitatea rară de a gândi cu adevărat pe scenă. Mă întreb numai dacă un judecător imparțial n-ar încerca să ascundă mai mult față de public pe cine simpatizează și pe cine nu poate suferi dintre participanții la proces.
Admirabil este Nir Sadon în rolul avocatului apărării Biegler, pătimaș fără ostentație și extrem de convingător în pledoaria lui. Vocea, puternică și plăcută, îl ajută enorm. Adi Gilat pare ceva mai puțin sigură de sine în rolul procuroarei Nelson, dar e de o limpezime necruțătoare în ultima ei cuvântare. Și procuroarea, și avocatul apărării sunt actori care știu să asculte pe scenă – asta e o calitate deosebit de prețioasă.
Avishay Meridor exprimă admirabil procesul de conștiință pe care și-l face acuzatul, Lars Koch, deși e convins că a procedat just atunci când a luat cumplita hotărâre. Poate cel mai frumos moment al actorului este cel în care i se cere să spună ce hotărâre ar fi luat dacă ar fi știut că în avionul de pasageri se află soția și copilul lui. ”Orice aș răspunde, nu aș fi crezut”, ocolește el, cutremurat, teribila întrebare.
Martoră la proces e văduva uneia dintre vicime. Rotem Carmeli transmite suferința eroinei cu sobrietate, fără melodramă. Ruby Moscovitch în rolul celuilalt martor mi s-a părut a ”compune” cam prea mult personajul, militar de carieră, care vine la proces cu gândul de a susține poziția autorităților, a stăpânirii, în complicata poveste. După cum sugerează procuroarea, autoritățile ar fi putut dispune în momentele de criză evacuarea stadionului, ar fi fost timp pentru asta, dar ele n-au făcut acest lucru, așa că poartă, într-un fel, responsabilitatea pentru funestul act de indisciplină care i se impută aviatorului.
Problema fundamentală pe care o dezbate piesa, pusă în lumină foarte clar și la Teatrul Cameri, este ce trebuie să aibă întâietate – litera legii (care îngăduie sau interzice anumite fapte) sau considerentele de morală (care pot să ceară imperios exact ceea ce legea oprește), principiile sau impulsul sufletesc. Evident, un răspuns univoc la această întrebare e cu neputință de dat. Fiecare situație dilematică de viață se cere examinată strict la obiect. M-am gândit, încă din timpul spectacolului, la oribilele crime care s-au înfăptuit în secolul XX, cu fanatism, în numele principiilor și al legilor.
Ideea de a cere publicului să voteze, în chip de jurați, dacă Lars Koch e vinovat sau trebuie achitat este a lui von Schirach. Nu știu cum a fost pusă în aplicare ideea asta în teatrele germane. La Tel Aviv soluția mi s-a părut defectuoasă, pentru că transformă votul spectatorilor într-o procedură formală – numărătoarea foilor pe care e scris ”vinovat” – ”nevinovat” e o operație care nu se poate face în răstimpul de minute care e pus la dispoziție pentru tot.
Dar, una peste alta, spectacole bine făcute, care să-ți stimuleze creierul și să te oblige să reflectezi și să-ți formulezi opțiunea în gingașe probleme de morală, nu se văd foarte des în Tel Aviv. Spectacolul ”Teroare” de la Teatrul Cameri e o impunătoare izbândă artistică.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
