Născută la Ploieşti în 5 februarie 1920, rudă prin alianţă cu Mircea Eliade, pe care l-a cunoscut îndeaproape, Irina Eliade (m. 28 septembrie 1998, Bucureşti) a făcut o strălucită carieră universitară la Bucureşti. Specialistă în limba şi literatura franceză, traducătoare, prozatoare, autoare de teatru, Irina Eliade a debutat în literatură în 1945, primind Premiul „Eugen Lovinescu” pentru romanul Linie moartă. A tradus din literatura franceză şi engleză cărţi de referinţă, transpuse în limba română cu desăvârşită artă literară.
Puşa Roth – Cum l-aţi cunoscut pe Mircea Eliade?
Irina Eliade – Mai întâi câteva cuvinte despre familia Eliade, cu care mă înrudesc prin soţul meu, Gheorghe Eliade. Foarte puţini ştiu că au fost trei fraţi Ieremia: Gheorghe Ieremia, tatăl lui Mircea Eliade, generalul Constantin Ieremia, socrul meu şi un al treilea frate, şef de gară. Mă veţi întreba care este secretul numelui: Ieremia sau Eliade? Numele familiei este Ieremia, schimbarea în Eliade nefiind un moft. Fraţii Ieremia şi-au luat noul nume dintr-un elan patriotic, modelul lor fiind scriitorul paşoptist Ion Heliade Rădulescu. În familia Eliade am intrat de două ori. Am fost o fetiţă frumoasă şi foarte elegantă. Mama mea avea un talent remarcabil de a-şi aranja casa mai puţin obişnuit. Apoi, îşi amenajase o grădină de vis, unde florile de câmp, aduse din excursiile făcute cu automobilul în Moldova, Transilvania şi mai ales în Oltenia, erau în bună pace cu trandafirii şi clematitele de soi. În plus, mama avea talentul de a-şi îmbrăca fetiţa cu rochii care, deşi nu distonau cu moda de atunci, erau deosebite şi mai frumoase decât cele purtate de fetele prietenelor ei. Constatarea o fac acum, căci pe vremea aceea, când mergeam pe stradă şi îi auzeam pe domnii şi doamnele ce treceau pe lângă noi zicând: „Ce fetiţă frumoasă!”, nu mă miram, mi se părea un lucru firesc. Numai că succesul meu la… marele public n-a durat mult. Deşi mama se străduia să mă îmbrace cât mai frumos, rochiile nu mai stăteau bine pe trupul unei fetişcane care se îngrăşase şi se urâţise, trecând de la copilărie la pubertate. Am suferit cumplit şi câţiva ani m-am refugiat în cărţi. Biblioteca mi se îmbogăţise cu volumele unor scriitori despre care nu ni se vorbise în şcoală. De pe rafturile bibliotecii mele dispăruseră cărţile din colecţia „Bibliothèque Rose” pentru a fi înlocuite cu volume semnate de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu. Într-o bună zi am cumpărat o carte a cărei copertă m-a fascinat. Pe un fond negru apărea o femeie făcută parcă din lut, 
bronz şi fum. Titlul cărţii era Maitreyi iar autorul, Mircea Eliade. Scriitorul mă atrăgea în mod deosebit, aşa că în recreaţia mare, de douăzeci de minute, când colegele mai mari ca mine cu un an vorbeau despre Ionel Teodoreanu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, eu îl evocam numai pe Mircea Eliade, cu India, Maitreyi, Huliganii sau Întoarcerea din rai… Într-o zi, o fetiţă cu un an sau doi mai mică decât grupul alcătuit din cele trei amatoare de lectură ne-a spus, prin surprindere, mai ales, că până atunci nu prea vorbise: „Mama şi soţul ei, Mircea Eliade, vă roagă să poftiţi la noi, sâmbătă la ora cinci.” Era Giza (Adalgiza Ionescu), fiica adoptivă a lui Mircea Eliade. Ne-a dat adresa şi a dispărut. Credeam şi nu prea în spusele ei. Pentru mine, Mircea Eliade locuia într-un turn de fildeş… M-am dus totuşi la adresa indicată, un apartament situat la etajul al treilea al unui imobil din strada Paladi, aproape de Gara de Nord. Uşa s-a deschis şi în prag a apărut o doamnă elegantă, cu păr roşu, care a strigat din vestibul: „Mircea, a venit Irina!” În faţa mea s-a ivit un domn nici tânăr, nici bătrân, cu ochelari pe nas şi cu o pipă în colţul gurii. „Domnişoara care mi-a citit de cinci ori India! Bine ai venit la noi!” Am intrat într-o cameră în care se aflau Mihail Sebastian, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Marietta Sadova, Constantin Noica şi alţii, ale căror nume ne le reţin. Patru ani în şir am frecventat acest cenaclu literar. Într-o singură cameră se adunau mulţi scriitori, la o masă cu scaune aduse de peste tot şi nelipsitul cataif. Toţi pereţii erau căptuşiţi de cărţi. Mircea Eliade se urca pe o scăriţă şi-mi oferea câte o carte, recomandându-mi să o citesc şi să-i spun ce am înţeles. Se vorbea despre literatură, fără ca vreunul să se străduiască să clasifice volumul de curând apărut, singurul criteriu fiind „autentic” sau antonimul lui. Era mai mult un grup de prieteni decât propriu-zis un cenaclu. Cel mai dedicat, mai rafinat dintre toţi mi se părea Mihail Sebastian, al cărui roman Oraşul cu salcâmi a fost pe larg dezbătut, comentat în fel şi chip. Doar Noica se dovedise foarte reticent în această discuţie. Toţi eram nebuni după Nae Ionescu, idolul unei întregi generaţii.
Mircea Eliade a plecat din ţară împreună cu soţia sa, în iarna anului 1940. Tot ce avea, inclusiv biblioteca, i-a lăsat lui Mihail Sebastian. L-am revăzut o singură dată la Paris, în 1970, am vorbit câteva ore despre întâlnirile noastre din str. Paladi şi despre rudele lui, „nenea Costică”, socrul meu şi unchiul lui, despre George, vărul lui primar şi soţul meu…
P. R. – Şi a doua oară cum aţi intrat în familia Eliade?
I. E. – Viaţa e uneori mai întortocheată decât am putea crede. Pe viitorul meu soţ, inginerul Gheorghe Eliade, l-am cunoscut din întîmplare la mare, la Eforie Nord, în 1952. O cunoştinţă mi l-a prezentat şi – iarăşi întâmplare – pentru că stăteam în gazdă într-o casă veche, a cărei uşă se bloca, Gheorghe Eliade a rezolvat micul incident. Să vedeţi ce lanţ de întâmplări, aproape neverosimile. Viitorul meu soţ stătuse cu ani în urmă în aceeaşi cameră şi cunoştea secretele încuietorii. Într-o seară superbă de august, la plimbare pe faleză mi-a făcut, cu eleganţă, o mărturisire: „Vezi vaporul acela? Dacă ar fi posibil, te-aş invita să călătorim alături toată viaţa!” Declaraţie de dragoste? Da, şi aşa am intrat a doua oară în familia Eliade. Soţul meu a fost un om de o rară verticalitate morală.
P. R. – Doamnă Irina Eliade, vă propun să revenim la Mircea Eliade. Personajul feminin al romanului Maitreyi, apărut în 1933 şi considerat capodoperă a ciclului indian, pe care îl citeaţi cu entuziasm în adolescenţă, a existat cu adevărat sau este o invenţie pur literară?
I. E. – Maitreyi a existat. A murit nu foarte de mult timp. A venit şi la noi în ţară, după ce făcuse un voiaj foarte lung, pentru a-l vedea pe Mircea Eliade la Chicago. Eu am cunoscut-o la Bucureşti, dar vreau să vă spun că Maitreyi rămâne pentru mine o făptură în egală măsură reală şi imaginară. Dar să vă povestesc împrejurările în care am cunoscut-o. În iarna lui 1963, pe un hol lăturalnic al Universităţii am citit un afiş care anunţa o întâlnire cu scriitoarea indiană Maitreyi Davis. Am citit de trei ori anunţul, nu-mi venea să cred. M-am dus în sala de la etajul al patrulea, unde era un frig îngrozitor. O doamnă în vârstă, cu o faţă coşcovită, învelită în şaluri groase, vorbea în engleză, ajutată desigur de translator dar e bine să auzi în două limbi aceleaşi lucruri, de altfel forate interesante. Când a început să vorbească, această babă zbârcită a devenit superbă. Cunoştea România şi ne-a vorbit despre diferenţa dintre cele două culturi. După întâlnire, Maitreyi m-a invitat la ea, la Hotelul Ambasador, unde închiriase un apartament. Avea mulţi oaspeţi dar la un moment dat a vrut să-i vorbească între patru ochi. Mi-a povestit despre primirea politicoasă dar rece pe care i-au făcut-o Mircea Eliade şi soţia sa, Cristinel, la Chicago. I-am spus că pentru mine Maitreyi a fost un mit şi ceea ce-mi spune este destul de dureros. Nu-mi mai amintesc exact ce i-am spus, că Maitreyi a izbucnit într-un hohot de plâns. După ce s-a calmat, conversaţia a continuat, avea mulţi oaspeţi. Când am plecat, m-a condus la ascensor, unde a adăugat un lucru pe care nu-l pot uita: „Scrie-i lui Mircea că m-ai văzut şi spune-i să se întoarcă în India. Are nevoie de India.” A repetat de mai multe ori ultima propoziţie, are nevoie de India. M-a tulburat mult această insistenţă. N-am scris niciodată despre acest lucru.
P. R. – Aţi remarcat vreo asemănare între omul real, Maitreyi Davis şi personajul din romanul lui Mircea Eliade?
I. E. – Nu, nici una. Figura literară a lui Mircea Eliade este una enigmatică, extrem asiatică. Sau cel puţin aşa mi-o imaginasem eu. Doamna Maitreyi Davis era o personalitate fascinantă, încântătoare. Conversaţia mea cu ea a fost foarte lungă. Nu ştiu prin ce sinuozităţi am ajuns la această dragoste teribilă povestită în roman, amorul total relatat de Mircea Eliade. Între ei, ca oameni reali, se pare că a fost doar o relaţie platonică.
Puşa Roth, „Steaua”, nr. 8/1997
