În larg, nopțile sunt răcoroase iar vântul se plimbă rece și nestingherit. La lumina lunii, Emanuel privea cutia cu scrisori. Scoase una și o aruncă în apă, apoi încă una și încă una, până la ultima. La sfârșit aruncă și cutia.
”Rămas bun, Otilia”, șopti bărbatul și rămase cu privirea ațintită în gol.
O singurătate adâncă îi cuprinse sufletul și o răceală de metal îi strânse inima făcându-l să simtă fiori reci pe șira spinării. Se întorsese pe mare de vreo cinci ani, dar mult mai trist și mult mai însingurat decât îl știau colegii care tot încercaseră la început să-l înveselească, dar apoi renunțaseră. Nu le povestise nimic din ceea ce făcuse în timpul cât fusese despărțit de ei.
Nu mai scria scrisori iubirii lui imaginare din trecut, nu mai picta, iar în ultimul an nu mai coborâse în porturi, nu mai telefonase nimănui, aștepta să treacă zi după zi. Atât, să treacă timpul, fără vreun scop, doar să treacă. Uneori își amintea de fata cu numele iubit, fata pe care o cunoscuse în orășelul în care se stabilise, fata-primăvară, cum o numise pe atunci, își amintea mai ales în nopțile în care avea coșmaruri. Visa că fata-primăvară mergea pe ape și când mai erau câțiva pași până la el, dispărea și se arunca după ea căutând-o disperat. După un timp, valurile i-o aduceau în brațe fără suflare și atunci, simțea colții morții mușcând din inima lui, trezindu-se cu o durere surdă în piept.
Mai cunoscuse câteva femei de-a lungul vieții, nu multe, câteva, rămăsese fiecare dintre ele acolo unde o cunoscuse, încercase chiar să le iubească, încercase să facă viața asta să meargă înainte, poate și ele încercaseră să-l iubească pe el.
Când ne rupem de un loc, pentru noi, lumea se oprește în punctul în care o lăsăm, străzile rămân la fel, casele au aceleași culori, oamenii nu îmbătrânesc, anotimpurile nu se schimbă. E ca și cum doar prin noi ar trece timpul, restul rămânând pictate pe retina sufletului așa cum le-am lăsat.
Soarele răsărise aruncând o lumină călduță peste chipul bronzat al bărbatului ațipit. Era încă un bărbat frumos, cu trăsături fine, în ciuda ridurilor lăsate de vârstă și de vânt.
*
Trenul opri în gară. Otilia coborî fără grabă și se îndreptă spre ieșire căutând cu privirea un taxi. În stradă, un bărbat se lovi de ea din greșeală:
– Otilia? întrebă cu uimire bărbatul.
– Alexandru! Ești neschimbat, adăugă femeia, apari mereu prea târziu, spuse femeia zâmbind în timp ce taxiul oprise la semnul ei. Poate ne vom auzi, stau doar trei zile în oraș, am venit din cauza unui act pe care l-am pierdut.
Pierduse certificatul de naștere și până să facă drumul pentru a scoate altul, glumise cu colegele de la serviciu:
– Mă duc să scot un nou certificat, fetelor, mă nasc din nou cu aceeași dată. Nu spuneți voi că viața începe abia acum? Va trebui să mă suportați până mă voi hotărî să îmbătrânesc.
– Crezi că vei îmbătrâni vreodată? râdeau ele.
*
Trecu prin fața micului magazin cu tablouri. În vitrină erau instrumente muzicale. Își dădu seama că acolo nu mai era Emanuel. Își continuă drumul pe jos prin parcul de alături și se opri lângă banca pe care stătuse el când se văzuseră ultima dată, cu cinci ani în urmă.
”Prea puține mai cred pe pământ și tot mai puține încep să știu”, se trezi vorbind singură.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
