– Când l-aţi văzut ultima oară în viaţă pe Tudor Cristache?
– Cred că era trei şi douăzeci de minute când am părăsit petrecerea. Ştiţi… s-a retras din activitatea artistică…
– Şi din viaţă, adăugă inspectorul-principal, cu o umbră de regret în voce.
– Mai departe, vă rog.
– L-am condus direct acasă. În prag, ne-am luat rămas-bun. Astăzi urma să ne întâlnim… L-am invitat și pe Bogdan Davidescu.
– Bogdan Davidescu? Cine este Bogdan Davidescu?
– Un prieten al bunicului și fostul meu logodnic. Ne-am reîntâlnit la petrecerea de aseară.
– Bun. Vecinii v-au văzut intrând în apartament pe la ora patru şi zece minute. Timp suficient să ajungeţi la Zăvoaia şi să vă înapoiaţi…
– Dumnezeule!… Nu înţelegeţi că astăzi trebuia să mergem la un avocat, să semneze testamentul pe numele meu?!…
– Aha!… Al doilea pe lista suspecţilor e doctorul Bogdan Davidescu. Crezi că el l-a omorât, domnişoară Cristache?
– Nu ştiu, se frământă Maria. După cum îl cunosc pe Bogdan, n-ar fi în stare de aşa ceva… Ştiu că bunicul era încântat de revenirea lui în ţară. Avea încredere în el, îl plăcea. Mereu l-a considerat un om cu capul pe umeri.
– Probabil că timpul l-a schimbat… Cunoşti adresa lui din România?
– Ştiu doar faptul că are un apartament în Baia Mare… Că e închiriat sau cumpărat nu cunosc… N-am avut timp de amănunte. Ne-am revăzut după paisprezece ani, însă urma să ne întâlnim spre seară. Nimic nu prevestea această nenorocire…
– E ceva ce i-ar fi putut atrage atenţia?
– Era lângă mine când bunicul m-a anunţat că intenţiona să semneze testamentul asupra bunurilor sale, beneficiarul fiind eu, după cum am spus… Dar ce legătură ar avea asta cu el? Nu e succesor… E şi primul testament făcut de bunicu’…
– Tudor Cristache intenţiona să păstreze drepturi viagere asupra bunurilor sale?
– N-am discutat acest aspect.
– Dacă ar fi ridicat problema, aţi fi acceptat condiţia?
– Absolut!… Îl iubeam şi mă iubea…
– Da, da, da… Cine altcineva l-a mai vizitat în ultimul timp, în afară de rude?
– De două ori pe săptămână îi făcea menajul doamna Toma, o femeie trecută de patruzeci și cinci de ani, liniştită, respectuoasă şi harnică. Mai era omul care îngrijeşte grădina: Petre Stoica.
Au urmat apoi câteva clipe de tăcere, timp în care Maria dăduse de vreo două ori roată camerei. Apoi se opri brusc:
– A… mai e și scriitorul!
– Ce scriitor? întrebară amândoi polițiștii deodată.
– Ștefan Deleanu. I-a promis bunicului că-i va scrie biografia. Tudor era foarte mândru de acest lucru. O denumea secretul frumuseții vieții sale sau frumusețea secretului său. Niciodată nu mi-a spus cât și ce au scris. Voiau s-o termine prin toamnă și să facă o lansare mare. Știu doar că se numește ”Pictorul din Ardeal”.
Inspectorul-principal nota, urmărind în același timp fiecare mișcare a tinerei. Aceasta își mușca buzele, își clătina capul, negând în neştire. Se tot așeza și se ridica de pe fotoliu… Își strângea capotul pe lângă trup, ca și cum îi era frig. Într-un târziu scăpă un oftat sfâșietor, abia auzit:
– Tudor… Tudor nu mai este… Nu mai este…
– Interesant!… zise comisarul. Mă refer la scriitor. Va trebui să luăm legătura cu el. Sigur ne va fi de ajutor. De asemenea, v-am ruga să ne daţi numărul dumneavoastră de telefon, domnişoara Cristache, şi vă vom ruga să ne însoţiţi la domiciliile victimei, după ce în prealabil stabilim, de comun acord, ora.
Maria le oferi cartea de vizită, în timp ce-i asigura pe anchetatori de colaborarea sa. Polițiștii lăsaseră să se înțeleagă faptul că și-au cam terminat treaba. Gazda tresări din gândurile sale. Își conduse musafirii până la uşă. Răsuci, în urma lor, de două ori cheia, apoi se rezemă de perete și începu să plângă necontrolat. Abia acum pojghiţa de gheață, pe care pășise temătoare, părea că s-a spart.
Într-un târziu, venit parcă din desaga unei clepsidre sparte, Maria încremeni în ariergarda nopții care îşi pusese pecetea pe sufletul ei sărăcit c-o primăvară.
În acea zi, mai multe posturi locale de radio și televiziune anunţau că pictorul Tudor Cristache fusese găsit mort.
(Va urma)
Vezi episoadele anterioare: ”Promisiunea de joi (1)”
