Zilele care au urmat au adus Ioanei un fel de liniște, nici ea nu știa dacă e liniștea de după furtună ori de dinaintea alteia și mai mari.
David s-a mutat în camera de zi și a lăsat-o să se mai gândească, așa cum ea îi ceruse într-un final.
Nopțile albe le-a petrecut umblând prin trecut, închipuindu-și un posibil viitor, trecând dintr-unul în altul, numai prin prezent, nu.
În dimineața asta făcuse cafea pentru amândoi când David apăru în ușă cu o figură obosită.
”Se pare că nici el nu prea doarme noaptea”, își spuse femeia și-i făcu semn cu capul masă:
– Am făcut cafea și pentru tine.
– Mulțumesc, Ioana. O bem împreună?
– Da, ești soțul meu, iar dacă vrei să rămânem împreună, vom rămâne, dar cu o condiție.
– Ascult, răspunse bărbatul încercând să fie calm.
– Vom dormi separat și vom lăsa timpul să aleagă ce e de făcut pe viitor. Nu voi divorța de tine,
Ai dreptate, e prea târziu, voi încerca să păstrez aparențele acestei căsătorii. În rest, nu mai știu ce va fi.
David se bucură în sinea lui de acest prim pas, renunțarea Ioanei la ideea divorțului, dar nimic bun nu-i spunea tonul vocii ei. Neavând ce să facă pentru moment, se mulțumi să-i răspundă:
– Bine, Ioana. Să lăsăm timpul să aleagă.
*
Otilia rezemase de perete tabloul primit cadou de la George și-l privea dusă pe gânduri.
Poienița aceea părea ruptă din închipuirile ei despre Rai, iar fata desculță aducea cu ea când era tânără.
”Oare ce-o fi gândit pictorul când a zugrăvit scena asta și de ce stă cu spatele acel bătrân?” se întreba în timp ce Miki dădea târcoale mirosind noul obiect din casă.
– Miki, va trebui să vedem pe care perete îl vom lăsa definitiv, iar tu să nu cumva să crezi că poți intra în el să te joci cu prietenul patruped de acolo, zâmbi Otilia la gândul că Miki ar putea crede că este o frântură din lumea reală.
”La urma urmei, pictura e atât de reușită, totul pare viu”, continuă privind fiecare fir de iarbă, norii, pietrele, oamenii, câinele.
Deodată își aminti că era penultima zi din anul acesta și nu simțea regret că se duce și nici vreo bucurie specială că vine altul.
”Oare e normală această stare? Așa să fie începutul bătrâneții?”, se chestionă încercând să vadă dacă e ceva în neregulă cu ceea ce simțea de multă vreme față de viață. Părea că nimic n-o mai tulbură și nimic n-o mai surprinde sau poate nimic nu mai putea trece dincolo de carapacea în care se încuiase și în care se simțea în siguranță și liniștită.
Totuși, simți nevoia să se roage, își aminti o rugăciune scurtă și închise ochii spunând-o de câteva ori, după care se ridică brusc din fotoliu întrebându-se:
”Atunci, ce mă împinge să mă rog? De obicei, oamenii când se roagă, au o nevoie. Ce nevoie ascunsă m-a îndemnat acum să fac asta?”
Telefonul o trezi din gânduri, uitase să răspundă invitației de a petrece Revelionul cu prietenii ei. Încă îi dădea târcoale ideea de a rămâne acasă cu Miki să se odihnească.
*
David porni motorul când o văzu pe Maria închizând poarta și o privi încercând să-i ghicească emoțiile, luptele, temerile, gândurile care o vor însoți pe drumul spre fiul ei și familia lui adoptivă.
Un sentiment de adâncă milă îl copleși, o milă amestecată cu bucurie că reușise să-i convingă pe părinții adoptivi să-i spună băiatului adevărul.
Când Maria deschise portiera, David oftă privind la cerul gri și-și spuse: ”E un suflet care a dus prea mult timp o povară atât de grea. “
În ochii ei străluceau două bobițe, lacrimi… în sufletul lui, tăcere…
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
