Casa îl primi tăcută, o tăcere apăsătoare ca cea din ultima noapte din chilia lui.
Gânduri de care fugise toată viața de după acea noapte, îl năpădiră cu și mai multă înverșunare, gânduri care-ncepuseră să-i dea târcoale de când a apărut acea fată. Amintiri dureroase, întrebări care-l măcinau ca o boală gravă și răspunsuri întrezărite ca niște lame de cuțit.
Se așeză pe scaun, închise ochii și încercă să se roage: ”Doamne, care ești în mine, cu mine, lângă mine și peste tot, am nevoie de un umăr pe care să plâng”… spuse Andrei cu durere și rămase așa, în întuneric, nemișcat, lăsând cale liberă amintirilor.
*
– Te iubesc, șopti Otilia.
– Otilia, nu mă poți iubi, eu voi fi călugăr, voi sluji pe Dumnezeu, nu mă poți iubi, și eu nu te pot iubi pe tine ca pe o femeie, te rog, înțelege, mă vei uita, te vei căsători, vei avea copii și vei fi fericită. Eu… nu am voie, Otilia, nu pot… îi spuse băiatul făcând eforturi să-și ascundă lacrimile.
– Tu nu mă poți iubi sau nu ai voie? Cine nu-ți dă voie să mă iubești, cine ți-a interzis asta? Tu nu poți, sau nu ai voie? insistă fata.
– Otilia, te rog, uită-mă, trăiește, fii fericită!
Plecă repede, se temea de el însuși, se temea că va ceda în fața iubirii pe care o simțea pentru fată. Starețul și cei care-l crescuseră deveneau tot mai bătrâni, mai neputincioși. Nu-i cereau niciodată nimic, i-au spus întotdeauna că alegerea de a rămâne la mănăstire va trebui să fie a lui, din dragoste pentru Dumnezeu. Dragostea pentru ei îl adusese la hotărârea de a-și petrece zilele vieții acolo, rugându-se și ajutându-i pe cei care-i erau părinți.
– Nu, nu-i pot lăsa, își spuse băiatul, intrând în mica bisericuță a mănăstirii. Vecernia începuse, la lumina lumânărilor, fețele lor parcă erau coborâte din icoane.
*
”Unde nu este durere, nici întristare, nici suspin”… Acolo căutase Otilia un loc în care să plângă… Plecase de lângă el tăcută, se pierduse pe drumul ce șerpuia spre stâncile acelea pe care vântul mai aducea din când în când câte o sămânță și se mai năștea câte un copac stingher. Poate că înălțimea stâncilor o chemase, poate că abisul prăpastiei o strigase. Un pas greșit, un trup tânăr zdrobit de pietre…
”Nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit”… îi suna în urechi.
Ieși din chilie:
”Viață fără de sfârșit… viață fără de sfârșit?”, strigă Andrei înnebunit. Călugării se rugau tăcuți, starețul îl luă pe după umeri și începu să plângă: ”Fiule, fiule… Emanuel”… și-l strânse în brațe cu putere. Andrei ieși, urlând din toate puterile: ”De la cine s-o cer înapoi? blestematule pământ care-o ții acum în pântecele tău! de la tine?”
Se pierdu în pădure urlând: ”De la cine s-o cer înapoi?”
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
