– De ce mi te-ai adresat cu numele Emanuel când ne-am cunoscut? întrebă bărbatul ca într-o doară, conducând-o spre stația de autobuz.
Otilia îl privi ciudat, un amestec de fier și catifea. ”Doamne, iar privirea aceea”, se cutremură Andrei. Privirea asta mă sperie.
– Nu te teme, răspunse Otilia, de parcă îi citise gândul, așa se numea cineva care n-a existat decât în închipuirea mea. Nu te cunosc, nu știu nimic despre tine, dar ai ceva din el.
– Și ai vrea să știi? continuă el cu speranță.
– Nu știu, nu cred că mai e timp, pentru a ști mai mult decât mi-ai spus.
– Nu mai e timp? Da, uitasem, pleci curând, reveni el cu picioarele pe pământ.
– Vine autobuzul, Emanuel, râse brusc Otilia. Apoi, adăugă: Ai putea să te numești Emanuel? Pentru mine.
Puse piciorul pe prima treaptă și întorcând capul îl întrebă:
– Ești bine?
– Emanuel te așteaptă să vii pentru… rămas bun, fu răspunsul lui.
*
Când îngerii se dezbracă de aripi, vin pe pământ ca oameni și, din păcate, cei mai mulți vin doar pentru un timp, atât cât să nu mai fim niciodată cum am fost înainte de întâlnirea cu ei. Când îngerii se dezbracă de aripi, vin ca oameni care ne iubesc și noi îi iubim pe ei. Ei sunt Iubirea… ”Am vorbit atâtea cu tine, Otilia, dar cred că niciodată nu ți-am spus că te iubesc. Mi-a fost frică de mine, apoi, după ce ai plecat, m-am simțit atât de vinovat încât acest cuvânt, iubesc, am refuzat să-l pronunț chiar și în fața ta. Da, Otilia, eu nu mai am dreptul să iubesc și să fiu iubit, nu merit, nu merit…”
– Nu merit! răcni deschizând ochii.
Propria voce îl sperie, sări ca ars din pat și se opri în mijlocul camerei.
”Cât e ceasul, unde sunt?”, se întrebă buimăcind prin întuneric. Se așeză pe marginea patului și oftă: ”Nici tu nu dormi, nici tu nu te odihnești, Otilia”, spuse, realizând că iar o visase, că iar fuseseră împreună pe colinele tinereții lui crude. Aprinse veioza și privi la ceas. Era abia trei dimineața. ”Mai stai cu mine, hai să mergem înapoi în vis”, o rugă, dar somnul nu se mai lipi de el.
*
Era o noapte cu stele. Orașul rămăsese undeva, departe de drumul acela de țară care părea că duce nicăieri. Nimic în stânga, nimic în dreapta. Întuneric și tăcere. Gândurile nu o asaltau ca în alte dăți, cu înverșunare revoltată. Mergea pur și simplu, fără vreun țel. Oricum simțea că nu va ajunge nicăieri. Poate încerca să facă o incursiune printre amintiri, iar în acea noapte, drumul se mula perfect pe amintirile ei recente. Nimic în stânga, nimic în dreapta.
La un moment dat, o mașină își încrucișă luminile farurilor cu ale mașinii ei.
”Se pare că nu sunt singura stafie care umblă pe acest drum ca un cimitir”, își spuse.
Tabloul era aproape infernal. Chiar și deșertul ar fi părut mai primitor.
Seceta uscase totul și părea că arbuștii sunt niște schelete ce-și legănau goliciunea în lumina palidă a lunii. O cucuvea le cânta prohodul cu o voce stridentă. Praful ce se ridica la trecerea mașinii părea un fum alb și înecăcios care învăluia peisajul straniu într-un mister și mai cutremurător decât se înfățișase.
Simțea singurătatea alături, în dreapta. Rece, nepăsătoare, cu gândul aiurea, singurătatea exista și atât. Cuminte, tăcută, fără a incomoda, stătea ca și cum nu ar fi fost. Dar o simțea. Nu o detesta. Se obișnuise cu ea. Era o parteneră care nu monologa, care nu acuza și nu își cerea dreptatea.
Undeva, în stânga, un pâlc de copaci se ivi ca din senin încercând să îndulcească pustietatea uscăciunii. Opri mașina și coborî pentru a privi. Rămase pe gânduri, privind când la cer, când la acea pădurice care se vedea ca o umbră și mai întunecată în întunericul din jur.
O luă agale, printre ierburile care îi înțepau tălpile.
O poieniță aștepta să își aștearnă amintirile de câteva clipe.
”Ce bine, o poieniță”, spuse ea și se așeză pe pământul neprimitor.
Simți cum toată răceala aceea de moarte în care îi stătuse sufletul, se topește.
Își ridică brațele încercând, ca pe timpuri, un zbor. O dureau toate.
Brațul stâng se topi într-o aripă. Însângerată și slabă, se ridică spre văzduhul aducerii aminte.
Drumul era același, dar cu o treaptă mai jos, înspre pământ.
– Mă poți iubi fără a-mi cere să te iubesc și eu, îi răsuna în urechi.
Privi spre brațul drept. Era os și piele. Nici un fulg din fosta aripă nu mai rămăsese agățat.
– Nu cred că pot zbura acum, auzi o voce de departe.
*
O lacrimă, încă una… și altă lacrimă se prelinse pe pământul rece, uscat, respingător, din poienița din mijlocul pădurii de pe marginea drumului care ducea spre nicăieri.
Nu era singură. Avea lacrima.
Se ridică și plecă spre mașină.
Orașul o primea zgomotos și luminat. Se întorcea acasă. Fusese până nicăieri și se întorcea cu nimic. Ba nu, nu chiar nimic. Mai avea lacrimi. Și tăcere. Multă tăcere amestecată cu un soi de logică omenească. Și poate și ceva timp pentru a desena o linie.
În final, nu era chiar nimic. Mai era un strop de viață.
*
Își scutură capul și filmul care i se derulase în minte dispăru. Străinul care o salutase era Alexandru. ”Oarbă să fi fost și tot l-aș fi recunoscut după felul în care mi-a bătut când i-am auzit pașii”, gândi Otilia. Totuși, o inimă și o piatră nu se pot înfrăți, își reveni ea.
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
