Apa este viața pământului așa cum sângele este viața omului. Poate de aceea ne fascinează și ne liniștește nu doar vederea, ci și zgomotul ei care ne îndeamnă la visare, uneori, conducându-ne spre starea de somn.
Era o noapte rece de noiembrie când am cunoscut oceanul. La o oră după sosirea într-un mic orășel de pe malul Atlanticului, am mers pe plaja întunecată să facem cunoștință. Nu vedeam nimic, doar îl auzeam. Zgomotul valurilor care se loveau de stânci îmi spunea că oceanul era înfuriat. Acesta a fost primul contact cu cel care avea să-mi fie sursa multor gânduri și trăiri pentru restul zilelor petrecute aici. Un ocean înfuriat și o tânără căreia i se tăiase respirația de emoție. Am stat acolo, sus, pe stânca înaltă ascultându-l minute în șir. Vântul, cu șuieratul lui îi ținea isonul și părea că fac parte dintr-o poveste înfricoșătoare, dar care, în același timp, era ademenitoare. Pentru că, întotdeauna, necunoscutul ne sperie, dar ne și atrage ca un magnet. Aveam impresia că undeva jos, în fața mea, un monstru cu chip de prinț mult așteptat se războia cu el însuși.
Apoi, a început ploaia. La început, cu picături mici, apoi, cu stropi grei și repezi.
L-am lăsat acolo și am plecat acasă, la noua mea casă din noua mea lume, la fel de necunoscută ca și el, oceanul.
Toată noaptea am visat valuri. A doua zi, când am deschis ochii, soarele stătea pe tronul cerului și-mi trimitea raze calde prin fereastra care rămăsese deschisă. Vântul se potolise și din stradă se auzea zgomotul mașinilor.
E ca și cum ai muri și te trezești într-o lume străină în care, la început, recunoști o singură ființă, cea care te întâmpină, restul sunt atât de necunoscuți încât par să nu aibă nici măcar chipuri.
Oameni care vorbesc, se mișcă într-un mecanism despre care nu știi nimic și care ai impresia că sunt cu ochii pe tine, dar de fapt și tu ești la fel pentru ei: o ființă necunoscută, aproape fără chip.
Iar oceanul era parte din această lume așa cum Dumnezeu este parte din lumea celor duși lângă El.
Au trecut peste două decenii și uneori mă întreb de ce îl iubesc la fel de mult, de ce a rămas la fel de fascinant ca în prima noapte și nu pot găsi alt răspuns în afară de faptul că, poate, mi-a fost scris în destin să-l am sub ochi și să nu mă satur vreodată de frumusețea lui misterioasă.
De multe ori m-am întrebat cum ar fi viața mea dacă l-aș abandona și de fiecare dată răspunsul a fost: mai tristă și mai săracă în trăirile pe care mi le dă.
Am mers de nenumărate ori să-l privesc. Privindu-l, brusc, o mare liniște se așterne în sufletul meu. Gândurile încep să se așeze în ordine în timp ce respir aerul încărcat cu mirosul lui. Este ca un om pe care îl găsești atrăgător indiferent cu ce s-ar îmbrăca și indiferent de starea în care se află, un om despre care nu știi multe, dar privindu-l ai impresia că are ceva din tine, iar asta te face să te simți bine lângă el.
Plin de sare precum lacrimile, adânc precum sufletul, misterios precum mintea omenească și, la suprafață, uneori liniștit, cu valuri domoale, alteori lovind țărmul cu valuri înspumate părând că ceva nevăzut îl macină. Iar uneori, pur și simplu înfuriat, sparge stâncile și biciuie malul ca un om căruia i s-a umplut paharul și și-a pierdut controlul.
În fața acestei ultime priveliști am rămas întotdeauna hipnotizată.
O frumusețe înfiorătoare care, în zbuciumul ei, pe mine mă liniștește pentru că realizez clar cât de mică și neputincioasă sunt. O neputință care nu doare, ci aduce acceptarea condiției de om și nimic mai mult.
Când sunt tristă, privesc oceanul și tristețea se risipește în apele lui. Când sunt fericită, privesc oceanul și fericirea urcă până la cer împreună cu vaporii din el, iar când mă încearcă mândria, merg la el și-i privesc măreția încercând să-i întrevăd puterea, iar mândria se preface într-un bob de nisip pe care valurile îl înghit fără niciun efort, simplu, firesc, așa cum viața ia înapoi tot ce a dat până când, din noi, nu mai rămâne nimic la vedere. Doar sufletul, care merge în pântecele Universului, așa cum bobul de nisip merge înapoi în adâncul oceanului.
Portimão, Portugalia
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
