In memoriam Mircea Coșea

Într-o seară a anului 2000, mai precis, marți, 29 februarie, ora 21.03, la Radio România Actualități, pe spațiul acordat emisiunii „Cum vă place” am realizat acest interviu cu profesorul Mircea Coșea. Apoi, un an mai târziu (2001), am adunat multe dintre interviurile realizate în primul meu volum intitulat Convorbiri comode, apărut la Editura Viitorul Românesc. Cu distinsul profesor am colaborat mulți ani, evident pe teme economice, și întotdeauna a răspuns cu promptitudine. Prin publicarea acestei convorbiri aduc un omagiu acestui om deosebit, o personalitate  marcantă a vieții economice, politice și culturale românești. Drum în lumină, domnule profesor Mircea Coșea!

Mircea Coșea: „În România avem o tradiție mioritică a sacrificării generațiilor”

interviu realizat de Pușa Roth

– Domnule Mircea Coșea, am să vă rog să-mi permiteți să încep discuția noastră pornind de la un argument care vă aparține: „Sper că cei ce vor avea bunăvoința să citească această carte, în cazul de față să asculte această emisiune, vor înțelege mai bine și splendorile și decadența perioadei de tranziție. Sper că își vor înarma spiritul, în egală măsură, cu înțelegere și cu răbdare, devenind conștienți de amploarea fenomenului. Sper să înțeleagă că tranziția nu poate și nu trebuie privită doar prin destinul indi­vidual al fiecăruia dintre noi. Noi, cei ce trăim, nu avem dreptul să gândim așa, deoarece suntem doar contemporanii tranziției, nu și beneficiarii ei.” V-am citat din Jurnal în tranziție, 1995. Asociați, domnule Coșea, tranziția lui Cristofor Columb, spiritului de aventură al marelui navigator. De ce ați făcut această asociere și dacă s-a schimbat ceva în regimul de actualitate al evenimentului descris în carte?

– S-a schimbat un singur lucru: Cristofor Columb a ajuns undeva, noi încă n-am ajuns nicăieri, noi suntem tot pe mare. Da, am asociat tranziția cu o aventură, pentru că tranziția a plecat ca o aventură, ne-a fost dată ca o aventură. Noi am făcut revoluția din cu totul alte motive. Dintr-un fel de revoltă. Deh, știu eu, probabil că era ceva care ajunsese la un moment de nesupunere, la un popor care s-a tot supus atâta timp. Dar adevărul e că în acele momente de revoltă nu s-a gândit nimeni ce va urma. Ce a urmat? A urmat un import de teorie, o teorie frumos făcută la o catedră undeva prin Statele Unite ale Americii, de către un profesor foarte inteligent, dar foarte tânăr, care știa foarte puțin despre lume și foarte puțin despre lumea noastră. A creat o schemă a tranziției și ne-a creat iluzia că vom ajunge foarte ușor dincolo, pe malul fericirii dacă vom urma cele cinci sau șase sfaturi. Drumul pe care l-am parcurs în cei zece ani ne-a depărtat de tărâmul de la care am plecat. Inevitabil, am ajuns într-o mare caldă, nu mai suntem într-o mare arctică. Lucrurile sunt altfel de cum au fost, dar încă foarte departe de tărâmul pe care am dori să debarcăm. Am devenit artiști în a teoretiza aventura și nu siguranța. Cred că ar trebui, e lucrul pe care mi-l doresc cel mai mult, să avem o anumită atitudine, o anumită siguranță, să terminăm cu poate sau va fi sau vom putea și să spunem foarte clar că trebuie și putem. Dar, probabil că drumul ăsta se scurtează după ce pe 13 decembrie am reușit să ne apropiem mai mult de Europa prin Conferința de la Helsinki.

– După zece ani mai putem vorbi de cadrul istorico-național în care se desfășoară reforma?

– Da, putem. Desigur, acum zece ani cadrul avea niște elemente de particularitate. România a fost singura țară din zonă, poate și Bulgaria, într-o oarecare măsură, nefinanțată în tranziție. Nu poți să faci o tranziție, nu poți să faci o restructurare, cu alte cuvinte, nu poți să clădești o casă și să dărâmi alta.

– Noi, poporul, știam că în 1989–1990 nu aveam nicio datorie. Asta știa poporul…

– Da, așa era…

– Și că mai erau și niște bani, câțiva…

–Da, da…

– Acest lucru n-a ajutat?

– Nu, n-a ajutat. Din contră. Faptul că n-aveam datorii ne-a făcut să fim o țară necunoscută pe piața de capital. Nici o bancă nu ne cunoștea. Ceea ce a făcut ca perioada de credibilitate să fie foarte lungă, iar greșelile pe care le-am făcut în a afișa credibilitate au lungit această perioadă și mai mult. Banii pe care îi aveam și care trebuie spus că nu erau o sumă fantastică, eventual, două miliarde de dolari, au fost cheltuiți foarte repede. Foarte mulți au spus și vor spune, și vor spune ani de zile de acum înainte, pentru că așa e la noi, că au fost cheltuiți inutil, că s-a cumpărat… țin minte o frază celebră care făcea epocă la televiziune, „s-a cumpărat boni bon”, adică dulciuri. Însă astăzi, eu cred că trebuie să privim lucrurile cu alți ochi. După o perioadă atât de complicată, dificilă, frustrantă, cum a fost epoca lui Ceaușescu, revoluția a cerut o decomprimare a consumului rapid, foarte rapid. Guvernele de atunci, oricare ar fi fost ele, ar fi făcut la fel: au mărit imediat consumul cheltuind acești bani. Sfaturi se pot da foarte multe. Putem să spunem că ar fi fost mai bine să investim. Dar, dacă ne amintim momentul de atunci, bucuria că în magazine apăreau mărfuri pe care nu le mai văzusem de zeci de ani arăta că psihologia acestui popor, într-un fel, superficialitatea lui în a privi fenomenul eco­nomic în durabilitatea și structura lui, a făcut ca decizia să fie luată. Banii s-au cheltuit repede. Am trăit la fel cum trăiesc toți latinii, până la urmă, de pe o zi pe alta.

– S-a aplicat oare, în România teoria „tabula rasa” în privința economiei planificate și a economiei de piață?

– Au fost două momente de „tabula rasa”. Primul a fost imediat după 10 ianuarie 1990. O perioadă în care s-a dorit o schimbare rapidă, eliminând tot ceea ce era „ceaușist” și, odată cu apa, am aruncat și copilul din copaie. Am distrus tot. Am scris de mai multe ori, chiar în lucrarea pe care dumneavoastră ați citat-o, că una dintre particularitățile negative ale tranziției este faptul că România a fost singura țară care și-a distrus, în câteva ore, structurile de stat. Structuri care puteau, la un moment dat, să fie doar curățate, doar epurate și să funcționeze în continuare. Exemplul cel mai elocvent este Comitetul de Stat al Planificării. El a fost distrus, dar planificarea nu este o metodă nici ceaușistă, nici comunistă. Planificarea este cea mai rațională formă de conducere.

– Planificarea are un rol în economia de piață?

– Oh, imens. În toate țările dezvoltate, planificarea joacă cel mai important rol. Este o planificare orientativă. Adică omului i se dau direcțiile, bine calculate, iar el le urmează dacă vrea sau nu. Sigur că regulile pieței, ale concurenței îl fac să le urmeze. Dar planificarea există. Orice om, dumneavoastră, oricine, își planifică ultimul ban din buzunar. Al doilea moment de „tabula rasa” eu îl consider a fi acceptarea, în 1997, a Acordului cu Banca Mondială și cu Fondul Monetar Internațional fără negociere. Filosofia Băncii și Fondului sunt filosofii de, aș spune eu, eficientizare a unui împrumut. Ei trebuie să facă în așa fel ca să-și ia banii înapoi, fără să aibă nici cea mai mică remușcare pentru ce i se întâmplă clientului. Deci ei nu pot fi învinuiți.

– Este un fel de cămătărie, domnule profesor?

– Da, bineînțeles. E o bancă până la urmă. Deci clientul trebuie să fie învinuit. În cazul nostru, guvernul român care a acceptat să se distrugă, unul după altul, toate obiectivele economice, fie din agricultură, fie din industrie sub lozinca, mai comunistă decât cele comuniste, „cu resurse puține să facem și mai multe”. Nu prea e posibil. Restructurarea asta prin lichidare a făcut ca azi în România sfera productivă să fie din ce în ce mai restrânsă, iar eforturile pentru relansare să fie infinit mai costisitoare decât ar fi fost.

– Reducând la absurd toată această teorie, e ca și cum am fi într-o bucătărie și am vrea să facem o prăjitură excepțională și n-avem din ce.

– După ce ai avut, dar le-ai aruncat pe geam, și făina și ouăle, și untul, spunând fie că sunt prea vechi, fie că nu sunt bune.

– Domnule Coșea, se putea face apel la conștiință? Că în final trebuie să avem o conștiință. Măcar cea politică.

– Cum să nu. Eu cred că ăsta ar trebui să fie primul element care conduce orice activitate, chiar și cea economică. Iar conștiința, în cazul actului economic, cred că este raportul dintre interese și în principal, interesul național.

– În limbajul economic se vorbește despre principiul „mâinii invizibile” al lui Adam Smith, considerat de dumneavoastră o ipoteză teoretică. Piața, spuneți, nu a funcționat niciodată prin raportul cerere-ofertă. Dar cum?

– Raportul cerere-ofertă stă la baza funcționării pieței. Dar el este alterat, dacă putem să spunem așa, de o serie întreagă de alte elemente care au apărut odată cu evoluția economiei și a lumii, în general. Niciodată cererea și oferta nu ghidează într-o manieră absolută prețul. Apar tendințele de monopol, de monopol natural, de rentă naturală, apar interese, apare rolul statului, apar fenomene de criză care trebuie să fie reglementate. Viața nu este atât de simplă și atât de perfectă încât lucrurile să meargă într-o manieră precisă în raportul dintre cerere și ofertă. Dar repet, cererea și oferta constituie elementul de bază. Iar greșeala care s-a făcut în multe rânduri și la noi, iar unii o fac și astăzi, este convingerea că pot să reglementeze ei raportul dintre cerere și ofertă printr-un act de voință, fie politică, fie administrativă. Dacă fac așa, ne vom întoarce la ceea ce a fost…

– Și ce trebuie să facă totuși? Să înțelegem și noi, oamenii de rând.

– Cred că tot ceea ce se face acum în România este un decor foarte frumos, dar numai desen. Orice privatizare ar trebui să fie un act de vânzare făcut cu un scop foarte bine clarificat, și anume, creșterea eficienței, sporirea locurilor de muncă, eventual reechilibrarea raporturilor sociale și o cât de mică sporire a nivelului de trai. Asta ar însemna că privatizarea își arată, prin proprietatea privată, marile avantaje pe care le are. Dacă mediul nu este prietenos, dacă este afectat de o fiscalitate prea mare, de abuzuri administra­tive, de o concentrare, de păstrarea unei piețe monopoliste, atunci sigur că orice privatizare este inutilă. Pentru că intră într-un climat care omoară. De aceea, în ultimii ani, noi avem multe privatizări, dar nici una nu este eficientă. Toate sunt pierderi. Degeaba se privatizează.

– Și exemplele se știu…

Sigur, degeaba se privatizează Romtelecom-ul, dacă tarifele cresc mereu și serviciile sunt mai proaste. Cred că ar trebui, în principal, să existe o preocupare pentru o îmbunătățire a mediului economic. Iar prima măsură ar trebui să fie fiscalitatea, care a ajuns în România un fel de teroare pentru cei care au, cât de cât, intenția să activeze în economie.

– Domnule profesor Mircea Coșea, să trecem de la cererea și oferta economică sau politică la cea muzicală.

– Educația mea muzicală s-a făcut cu vreo 40 de ani în urmă, în principal prin intermediul radioului. Radioul era atunci cel mai im­portant mijloc de cultură și eram un fan al lui. Se transmiteau cele mai bune interpretări de la acea dată. Sunt mai puțin adeptul muzicii moderne, pe care o înțeleg foarte puțin.

– Credeți că această schimbare a primilor-miniștri și a miniștrilor poate aduce ceva pentru omul de rând?

– În mod normal, dacă urmărim viața politică a altor țări, mai occidentale decât noi, da. Primul-ministru aduce întotdeauna o concepție nouă, un suflu nou, o echipă nouă. La noi, din păcate, lucrurile nu se manifestă așa. Primii-miniștri care au fost în această guvernare, o spun fără pic de răutate dar trebuie să fim obiectivi, au acceptat concepțiile altora. Spuneam mai înainte, ale Fondului Monetar sau ale Băncii Mondiale. Au avut în schimb foarte multe dorințe în a se afirma în climatul politic românesc care se caracterizează astăzi prin tendința de a distruge și nu de a construi. Primii-miniștri au fost certăreții zilei, „prim-certăreții zilei”. Au fost cei care au avut întotdeauna tendința să intre în contradicție cu președinția, iar această gelozie pe posturi și pe scaune i-a caracterizat. Iar ultimul prim-ministru, cel pe care-l avem acum, un om de toată valoarea, pe care eu îl apreciez foarte mult, a plecat de la un element pe care mă mir că l-a acceptat. Acela de a fi prim-ministru într-un guvern pe care nici nu l-a ales el, nici nu l-a dorit el. Cred că la noi schimbarea primilor-miniștri este mai mult joc politic, legat în principal de avantaje materiale.

– Cum ar trebui să trăiască România astăzi, în anul 2000? Sunt zece ani de când ne zbatem așa, cu miniștri de toate felurile.

– România a plecat de la un nivel foarte scăzut și nu putem, în orice caz, să pretindem că după zece ani ar fi trebuit să trăim la fel ca cetățenii Germaniei, Franței sau ai altor țări mai dezvoltate și mai civilizate. Dar ar fi trebuit să fie limpede o creștere a ceea ce înseamnă calitatea vieții. În concepția mea, tranziția nu este o perioadă de sacrificii, pentru că atunci nu-și are locul. Tranziția este o perioadă de schimbări în care omul trebuie să fie motivat pentru schimbare, trebuie să simtă că fiecare schimbare îi aduce un cât de mic avantaj. Faptul că la noi n-a avut loc această motivare explică și apariția nostalgicilor, a celor care cred că a fost mai bine înainte. Nu e vina lor. Dar ei n-au nici un punct de reper în viitor.

– Domnule profesor, dar noi suntem generația care a urmat generațiilor de sacrificiu.

– Da, suntem. În România avem o tradiție mioritică a sacrificării generațiilor.

– Ați fost ministru de stat pentru reformă prin anul 1993, însă între 1973–1980 ați lucrat în Comisia Economică ONU pentru Europa. Un exercițiu profitabil pentru un specialist. Sigur, mai sunt specialiști care au făcut acest lucru. De ce nu se adună aceștia ca să schimbe fața acestei țări?

– Pentru că nu sunt luați în seamă, nu sunt sprijiniți. Scriam acum câteva luni într-un articol că toți miniștrii reformei în România au fost sacrificați. Absolut toți. Iar dacă vă uitați la numele lor, toți sunt oameni de prima pagină a economiștilor din România. Toți au fost lipsiți de sprijinul politic în momentele în care au vrut să facă ceva.

– De ce?

– Pentru că reforma concepută de acești oameni urma un algoritm economic foarte strict. Noi suntem meseriași. Nu putem să facem reformă decât pe meseria noastră. Or, calculele politice au fost altele. Ele au dorit întotdeauna ca anumite elemente de reformă să rămână în urmă pentru a crea o economie pe care eu o numesc de tip „cen­taur”– jumătate animal, jumătate om. Deci, o economie în care grupurile de interese, partidele și VIP-urile să poată să-și organizeze afacerile și influența într-o manieră foarte, foarte profitabilă.

– Dar nu ne furăm căciula?

– Vedeți, noi ne-am împărțit în două categorii acum. Unii fură căciula, dar n-o mai fură pe-a lor, o fură de la alții. S-a creat în România o stratificare, iar sus de tot există un strat foarte, foarte subțire, acel strat de oameni cu mari influențe politice, însă și foarte bogați. Eu cunosc câțiva – n-o să le dau numele, că nu trebuie – oameni de afaceri care chiar fac afaceri, care chiar știu să mânuiască aparatul economiei de piață atât cât s-a creat el în România. Dar există, și aici pot da foarte multe nume pentru că ziarele sunt pline, politicieni și fel de fel de oameni care fac afaceri, pur și simplu, furând. Furtul acesta nu se face băgând mâna în buzunar sau dând cu bâta în Codrul Vlăsiei, ci cu acte în regulă, pentru că anumite legislații trebuie să rămână un pic pe loc, pentru că o anumită privatizare trebuie să nu meargă până la capăt, pentru că anumite bănci nu trebuie să fie privatizate, ca să fie devalizate ș.a.m.d. Începând cu Eugen Dijmărescu, cu Mișu Negrițoiu, cu mine, cu Ilie Șerbănescu, cu Ulm Spineanu, toți au fost oameni care au părăsit această scenă a reformei cu foarte mici satisfacții, dar cu foarte mari necazuri, toate de ordin politic.

– Noi ne așteptam de fiecare dată când apărea cineva, un spe­cialist la reformă, să se întâmple ceva.

– S-a întâmplat. Fiecare a adus câte ceva. Nu-mi permit să discut decât cazul meu. Marea privatizare care s-a numit „cuponiadă” și care a fost, de fapt, o metodă liberală de creare a pieței de capital și de acționarizare în România, a fost blocată pe raționamente politice, atunci când senatorii partidului de guvernământ au respins în Senat legea privatizării băncilor, în aprilie 1996.

– De ce?

– Pentru că băncile trebuiau să fie sursa de finanțare și politică, și individuală și de grup a celor de la putere. Acum vedem ce s-a întâmplat cu Bancorex, cu Banca Agricolă, cu Bankcoop, cu Dacia Felix și Credit Bank. Deci, dorința de a stăpâni nu prin competență, ci prin forța puterii și a banului au făcut ca, în foarte multe cazuri, reforma să nu meargă.

– Aș vrea să vă mai întreb ceva în numele celor care ne ascultă. Oare se știe că poporul acesta a devenit neliniștit? Și că neliniștea unui popor poate să genereze altceva?

– Cred că poporul este tratat cu destulă superficialitate. Cred că se consideră că e un popor care nu prea se „neliniștește”, în termenul pe care dumneavoastră l-ați folosit și cred că există o liniște profundă la nivelul guvernanților și al oamenilor politici în legătură cu posibilitatea unor mari mișcări sociale. însă acesta este anul scadenței și va urma o pedeapsă electorală. Cei care au guvernat vor fi pedepsiți. Acest ciclu de vot negativ este o dramă pentru noi, pentru că lipsa de alternativă în viața politică face ca acest carusel al celor două mari puteri politice să acopere România așa cum a acoperit-o și în perioada interbelică, pe care noi o idealizăm azi, dar care de fapt n-a fost atât de benefică pentru România precum credeam noi, și care a dus la marea dramă a României în război.

– Aș vrea să vă pun o întrebare puțin mai indiscretă sau mai dură. Ați pornit cu stânga, ați ajuns la dreapta eșichierului politic, referindu-mă la partidele în care ați fost. Sigur, nu sunteți singurul care ați făcut acest lucru, dar dați-mi voie să vă întreb: de ce această mișcare?

– Nu, n-am plecat cu stângul, am plecat tot cu dreptul. Cred că era 5 sau 6 ianuarie 1990. M-am prezentat la Partidul Liberal ca să mă înscriu și am întâlnit acolo un foarte bun prieten și coleg de bancă din liceu, pe Radu Boroianu. El mi-a făcut cunoștință cu Dinu Patriciu, cu Radu Cojocaru, cu Tăriceanu, cu Chiliman, cu Ilie Șerbănescu. M-au condus la domnul Câmpeanu care m-a respins pe motiv că sunt profesor la ASE. Atunci eram lector, iar în concepția dânsului ASE-ul era un cuib de comuniști. M-a scârbit atât de mult obtuzitatea domnului Câmpeanu încât am renunțat să mă mai înscriu în partid, însă pe parcursul anului 1990 am colaborat cu Partidul Liberal foarte strâns. Am rămas fără partid prin 1995. Am devenit ministru al reformei fără să fiu membru de partid, dar am acceptat să intru în PDSR pentru că programul de privatizare nu se putea face decât cu sprijin politic. După ce am intrat în opoziție, m-a nemulțumit maniera în care PDSR-ul lucra și cine își mai amintește, am ținut un discurs în Parlament la o moțiune de cenzură care a oripilat pe conducătorii PDSR-ului. Eu făcusem o critică extrem de dură domnului Ciorbea, dar dânșii n-au înțeles că și critica se poate face fără înjurături, fără pești, sau oale cu ciorbă la Parlament… Am plecat din PDSR și am fost destul de entuziasmat de inițiativa domnului Meleșcanu de a face un partid, care s-a intitulat Alianța pentru România, cu influențe liberale. Eh, n-a ieșit! Partidul s-a orientat mult spre stânga, ceea ce m-a făcut să înțeleg că pentru un loc în Parlament, în mod sigur obținut cu ApR-ul, nu merită să-mi calc în picioare concepțiile și am plecat la Uniunea Forțelor de Dreapta, care îmi dă deplină satisfacție.

– V-ați gândit vreodată să renunțați la învățământ?

– Nu m-am gândit niciodată și nu voi renunța la învățământ.

– Nu vă ocupă politica prea mult timp ca să mai aveți timp și pentru studenți?

– Să știți că în ultima perioadă chiar mi-am extins activitatea în învățământ. Deci nu numai că sunt profesor la Academia de Studii Economice, dar am devenit prorector al Academiei Creștine „Dimitrie Cantemir”, unde și predau. Este un mod de a mă alimenta nu numai moral, dar și profesional.

– Ați declarat că România nu va putea cunoaște o relansare economică fără o creștere a veniturilor, în special la categoriile defavorizate. Cum credeți că se poate face acest lucru în România de astăzi?

– Prin schimbarea concepției. Totul este concepție greșită, deocamdată. România se ghidează pe concepția Fondului Monetar Internațional care dorește ca economia României să se macrostabilizeze prin reducerea consumului, nu prin dezvoltare. Este o politică de supraviețuire, de sărăcire, de umilire. Cred că ar trebui să creștem consumul, pentru că acest consum crește la rândul lui oferta. Adică producția. Cum? Printr-o nouă concepție asupra veniturilor. Actuala politică bugetară, tot de inspirația Fondului Monetar, este o politică de menținere a bugetelor la un nivel foarte mic, la nivelul de venituri foarte mici. Impozitarea ar trebui să fie mai mică, fiscalitatea mai relaxată, pentru că bani mai mulți înseamnă mai multă posibilitate de consum și un impuls extraordinar pentru relansare.

– Să înțelegem noi, domnule profesor Mircea Coșea, că FMI-ul sau Banca Mondială reprezintă un fel de „lume a lumilor”?

– Cred că au această ambiție. Eu cred că Fondul Monetar și Banca Mondială au pretenția de a juca un rol important în globalizarea care se pregătește și, în mod indiscutabil, au jucat „partituri” politice în toate țările în care au acționat. Fondul Monetar și Banca Mondială sunt, din punctul meu de vedere, etape pe care trebuie să le depășim încet, încet și să ne alipim din ce în ce mai mult de filosofia economică a Uniunii Europene, care este cea a dezvoltării prin creșterea consumului, o teorie verificată în practica economică a țărilor Europei Occidentale și care nouă ne va da o mare șansă. Cu condiția de a ști s-o folosim.

– Ați declarat de curând că fără economie subterană, România ar fi în colaps.

– Da. A fost o declarație care a șocat. N-a existat post de radio care să nu preia această declarație, care mie mi s-a părut aproape plată. Dacă 70 % din populația României, conform statisticii, trăiește sub gradul de sărăcie, asta înseamnă că noi ar trebui să avem morți de foame pe stradă, să nu se mai vândă autoturisme, să nu se mai construiască nici case, să nu se mai plece în străinătate, să nu mai fie nimic în România. Cu toate acestea, lucrurile sunt diferite, pentru că există economia subterană întreținută de puterea politică, ea fiind cea care oferă o supapă de menținere a României în viață. Dacă această economie subterană ar fi dată la o parte, atunci ne-am întoarce la statistică și foarte mulți oameni n-ar mai exista. Ar fi un colaps.

– Există în România comitete anticorupție, programe anticorupție. Ele ce fac, domnule profesor?

– Imaginea. Imaginea. Nu cred că se poate elimina corupția printr-un comitet anticorupție. Corupția se elimină printr-un climat eco­nomic anticorupție. Când economia României va fi în stare să ofere alte șanse de a trăi decât corupția, atunci n-o să mai fie corupție.

– Ați „atacat”, să păstrăm ghilimelele de rigoare, „monopolul energetic”. Credeți că se poate face ceva?

– Este lucrul cel mai simplu, dacă se dorește așa ceva. România are o bază energetică, are o infrastructură energetică, prețul energiei ar putea să fie cât se poate de suportabil, dacă n-ar exista monopolul pieței, dacă n-ar exista acest monopol al producției și al distribuției, care încarcă prețurile de câteva zeci de ori. Există grupuri și oameni care câștigă enorm, care, folosind acest monopol, impun politica importului de energie și politica prețurilor. România este o țară care la nivelul consumului de acum, n-ar avea probleme cu căldura. N-ar avea, dacă ar exista o altă viziune asupra costurilor.

– Cred că foarte puțini știu că sunteți născut în Ploiești și foarte puțini cunosc hobby-urile dumneavoastră. Aș vrea ca în această seară să vorbim despre plăcerea dumneavoastră de a picta.

– Pasiunea pentru pictură am avut-o dintotdeauna. N-am avut posibilitatea să mă pregătesc profesional decât târziu. În 1980 am făcut Școala Populară de Artă. Până în 1990, am fost membru al Asociației Artiștilor Plastici Amatori, condusă de marele om de cultură, domnul Parizescu. Am și vândut foarte multe tablouri. Aveam o expoziție în parcul Herăstrău, vindeam tablouri și vă spun fără nici o jenă că trăiam bine din aceste vânzări, pentru că un tablou era cât leafa mea de lector la Academia de Studii Economice. N-am mai pictat din 1994 sau 1995. Înainte de 1990 mă chinuiam să găsesc culori. Acum mi-am pregătit un șevalet foarte modern, am culori de toate mărcile, dar nu mai am timp. Mai am un hobby, care poate o să vă uimească: sunt pasionat de mecanismele fine și mai ales vechi, și colecționez, poate sunt printre singurii în România, aparate de fotografiat vechi.

– Faceți și fotografie?

– Am început fotografia la Palatul Pionierilor, în 1956, la cercul foto și am devenit un pasionat al fotografiei. Dar cu timpul m-a interesat această colecție de aparate vechi care nu se compară cu cele de acum. Era o anumită artă de a le face, din piele, din metal, din nichel. Mai am încă o pasiune: îmi plac foarte mult pisicile, întotdeauna am avut pisici și acasă, și la serviciu. Și acum am. Îmi plac foarte mult, le îngrijesc și sufăr când pierd câte una.

– Să trecem de la aceste bucurii la politica economică. Puteți face o prognoză pe termen scurt privind starea, în primul rând, economică, a României?

– Anul 1999 a prezentat date statistice comparabile cu o țară care ar trece prin război. Este cel mai nenorocit an pe care l-am petrecut după 1990. Prognoza pe termen mediu, adică până la sfârșitul acestui an, are două orizonturi: un orizont optimist, care este posibil de realizat numai în condițiile în care Uniunea Europeană ar trimite fondurile promise în România; și cel pesimist, neintrarea fondurilor în România și căderea economiei românești, aș spune eu, la un nivel la care neliniștea socială n-ar mai fi o surpriză pentru nimeni. Partea îngrijorătoare a lucrurilor constă în lipsa de interes pe care actualele oficialități ale României o manifestă față de pregătirea negocierilor cu Uniunea Europeană. Riscul este foarte mare.

– Ca om politic și ca specialist, vă neliniștește apropierea celui de-al treilea mileniu?

– Nu.

– Credeți că România va avea o șansă?

– Da, sunt convins că România este o țară cu șansa încă nealterată. Resursele ei încă nu s-au epuizat și această deschidere către Uniunea Europeană este o șansă. Dacă n-aș crede foarte profund în șansa României, n-aș face politică.

29 februarie 2000

Mircea Coșea, n. 9 iunie 1942, Ploiești, România–d. 18 decembrie 2025, București