Pe stradă, cam beznă. Doi indivizi, unul rotofei, din câte pot vedea. Are o pălărie mare pe cap. Celălalt, subțirel, cu o șapcă. Nu se disting culorile. Aud însă întrebarea subțirelului și mă opresc. Îl întreabă pe omul cu pălărie cum de mai pot fi unii, azi, nostalgici ai comunismului… Ia să vedem, poate fi un dialog interesant, îmi zic. Cum e cam beznă, nu mă vor vedea. Mă așez frumușel pe o băncuță din părculețul pentru copii (sunt părculețe peste tot între blocuri, nu e nevoie de lumină ca să le găsești). Cei doi se sprijină de gărdulețul părculețului.
– Păi, zice rotofeiul cu pălărie, cum să nu fie nostalgici, măi băiete?
– Din ce am înțeles de la tata, că eu abia eram născut la revoluție, era rău de tot – se aude vocea subțirelului. Nu puteai să spui nimic, să critici, nici pomeneală, ți-era frică să vorbești și la tine acasă…
– Asta așa e…
– Și atunci după ce pot fi ăștia nostalgici? Că am înțeles ca trăiau ca viermii…
– Stai că te lămuresc. Pulimea, măi băiete, ce știe ea… Libertate de exprimare, ha! Ce-i aia? Ce să facă cu ea?…
– Nu înțeleg.
– Stai că-nțelegi… Ai răbdare să-ți explic. Fii atent. Pulimea, măi băiete, ce-și zice ea? Zice așa: Ăia, comuniștii, ne dădea salar la toți. Ne dădea și locuință, și lu’ mamaie i-a dat… La fabrică ne dădea șalopetă, boconci, și pufoaică ne dădea iarna, și mânuși, și cuciulă…
– Cuciulă? Cum adică?…
– Cum auzi, d-aia cu urechile clăpăuge, le prinzi sub bărbie, n-ai văzut prin filmele rusești?
– Cred c-am văzut, unii prin Siberia…
– Siberia, nesiberia… ce știe pulimea? Aveau toți cuciulă, ba încă le dădea și masă caldă la cantina fabricii, cu nimica toată mânca pulimea trei feluri…
– Nu cred…
– Crezi, nu crezi, le dădea, măi băiete… Ba luau și bilet prin sindicat și mergeau vara la mare cu nimica toată… Cu ăia micii, cu mamaie… toți mergeau.
– Bine, dar am auzit că erau mizerabile hotelurile alea…
– Ei, asta e… La tac-su, la țară, n-avuseseră nici closet… Făceau în fundul curții și se ștergeau cu paie. Acuma, apartament la bloc… Păi cum să nu fie nostalgică pulimea? Munceau, nu munceau, luau salar… îi lăsa să mai și ciordească, un șurub, o țeavă, o bucată de tablă…
– Încep să înțeleg…
– Păi dacă ai răbdare, înțelegi, normal. Acuma pulimea, ce vede ea? Fabrici ioc, salar ioc, șomaj, până și finu’ lu’ cuscru’, ală cu școli multe, e șomer… Șalopeta o vede numai în reclame la televizor, marea la fel… În schimb, poate pulimea să spună ce-i trece prin minte, să critice, cum ziceai tu… până i se umflă limba-n gură… să facă miting și să dea cu huo… Așa că vezi tu cum devine chestia?… Libertate de exprimare, ai? Drepturile omului, liberă circulație, ai? Nu, tataie, șalopetă și pufoaică, și cuciula cu urechi…
Cum subțirelul nu mai zise nimic, nu mai era curios să afle și altele despre nostalgici, și pentru că gărdulețul părculețului se clătina amenințător, mă gândii că dialogul e pe sfârșite și plecai încetișor, fără să fac zgomot. Pe stradă, cam beznă.
Costin Tuchilă
Sunteti savuros, domnule Tuchila. M-am distrat copios citind aceasta insemnare. Imi place foarte mult acest ziar. Este aerisit si altfel! Felicitari!
Vă multumesc foarte mult. Mă bucur că v-a plăcut textul meu și că apreciați site-ul. E drept, e altfel decât multe si va crește.