Începând cu jumătatea secolului al XIII-lea și până la jumătatea secolului al XIX-lea, emisfera nordică a pla-netei s-a aflat sub semnul Micii Glaciațiuni sau Micii Ere Glaciare Medievale, o perioadă de timp caracterizată prin scăderi bruște și relativ îndelungate ale temperaturii terestre. Chiar dacă nu există un consens științific în ceea ce privește durata efectivă a procesului, rezultatele cercetărilor de până acum par să contureze mai degrabă o ipoteză a două segmente temporale distincte în care Europa, Asia și America de Nord au experimentat scăderi dramatice ale mediilor de temperatură anuale, concretizate prin veri mai reci și foarte umede și ierni extrem de dure și geroase.
Astfel, potrivit oamenilor de știință, poate fi identificată o primă fază a Micii Glaciațiuni, al cărei debut pare să fi avut loc în cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cel mai probabil datorită cantităților impresionante de particule de dioxid de sulf proiectate în straturile superioare ale atmosferei de erupțiile vulcanilor Samalas (1257) și Quilotoa (1280), care au generat o expansiune a calotei glaciare arctice [1], pe fondul unei activități mai reduse a soarelui (1). Această fază inițială se va încheia spre sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, când soarele – intrat între timp într-un alt interval de semi-hibernare (2) – va redeveni activ și când planeta va înceta să mai resimtă efectele devastatoare generate de o altă serie de activități vulcanice de anvergură, precum erupțiile vulcanului Kuwae (1453) (3) și a altor doi vulcani (încă neidentificați) în 1458 și 1465. [4] Ca fapt divers, acest din urmă eveniment, confirmat științific în urma analizelor unor probe de gheață din Antarctica, este considerat responsabil, printre altele, de apariția fenomenelor unice, precum soarele de culoare albastră [5] și aerul de culoare galbenă, înregistrate în Italia meridională (4) în ziua de 14 septembrie 1465 și care au dat peste cap festivitățile programate cu ocazia intrării în Napoli a Ipollitei Maria Sforza, viitoarea mireasă a regelui Alfonso al II-lea.
După un scurt interludiu în care temperatura planetară a avut parte de o oarecare redresare, la mijlocul secolului al XVI-lea începe o a doua fază de răcire, care durează aproximativ până la mijlocul secolului al XIX-lea. De această dată, însă, vina nu mai este direct atribuită erupțiilor vulcanice din zona tropicală, ci – în mod direct – unei noi perioade de diminuare a activității solare, în special între anii 1645 și 1715, eveniment cunoscut în lumea științifică drept „Minimul Maunder” (5).
Coincidență sau nu, debutul celei de-a doua faze a Micii Ere Glaciare are loc aproape concomitent cu apariția primei picturi de iarnă propriu-zise, celebra lucrare Jagers in de sneeuw – Vânători în zăpadă a lui Pieter Bruegel cel Bătrân (6). Evident, fiindcă vorbim deja de anul 1565, apare – oarecum natural – întrebarea: de ce un subiect atât de evident, atât de provocator pentru creativitatea umană, nu a apărut mai devreme în lucrările marilor maeștri? […] Citește integral în fișierul pdf de mai jos (click pe titlu).
„Leviathan”, Anul II, Numărul 1 (2) ianuarie–martie 2019, pp. 5–16
Rudy Roth, „Mica eră glaciară medievală”
Note:
(1) Această perioadă de slabă activitate solară ce a început în jurul anului 1280 și a durat până în jurul anului 1350 este cunoscută în lumea științifică drept „Minimul Wolf”. [2]
(2) Această nouă perioadă de activitate redusă a avut loc în perioada 1450–1510 și este cunoscută în literatura de specialitate drept „Minimul Spörer”. [3]
(3) Erupției acestui vulcan îi sunt atribuite compromiterea totală a recoltelor din Suedia în acel an, dar și faptul că, timp de trei ani, în arealele asiatic, european și nord-american, copacii au încetat să se mai dezvolte. Efectele devastatoare ale evenimentului s-au resimțit și în China, unde zeci de mii de oameni au murit înghețați și unde, luni de zile după erupția propriu-zisă, s-a înregistrat o anormală și continuă ninsoare timp de 40 de zile succesive în provinciile situate în sudul râului Yangtze. Tot erupției lui Kuwae îi sunt atribuite și cețurile uscate ce au acoperit zidurile Constantinopolelui în lunile aprilie și mai ale anului 1453, dar și cea mai mare foamete care a afectat vreodată imperiul aztec.
(4) Evenimentul este înregistrat și în Germania, fiind menționat în cronica orașului Soest din Westfalia. [6]
(5) Într-un segment de 30 de ani din cadrul aceste perioade sunt observate mai puțin de 50 de pete solare, comparativ cu 40.000–50.000 în perioada modernă.
(6) Iarna anilor 1564–1565 a fost considerată în epocă drept una dintre cele mai lungi și severe de-a lungul ultimului secol.
Referințe:
[1] Gifford Miller, Áslaug Geirsdóttir et al., Abrupt onset of the Little Ice Age triggered by volcanism and sustained by sea-ice/ocean feedbacks, Geophysical Research Letters, vol. 38, L02708, 2012.
[2] Friedhelm Steinhilber and Jurg Beer, Solar activity – the past 1200 years, Past Global Changes, vol. 19, no. 1, 2011, pp. 5–6.
[3] Hiroko Miyahara, Kimiaki Masuda et al., Variation of solar cyclicity during the Spoerer Minimum, Journal of Geophysical Research, vol. 111, A03103, 2006.
[4] Giovanni Soranzo, Cronica di Anonimo Veronese, 1446–1488, Venezia: Rev. Deputazione Veneto di Storia Patria, 1915, p. 226.
[5] Angelo de Tummulillis, Notabilia temporum, ed. Costantino Corvisieri, Fonti per la Storia d’Italia 7, Livorno: Tipografia Francesco Vigo, 1890, pp. 124, 133.
Revista trimestrială „Leviathan”, click aici.
Portalul Editurii Leviathan, click aici.
Cărți ale Editurii Leviathan și revista „Leviathan” (ultimele exemplare) la Librăria „Mihai Eminescu” din București, click aici.
