Spuneam, doamnelor şi domnilor, spuneam că istoria unui oraş s-a scris, se scrie şi se va scrie şi prin operele literare ale unor scriitori, care surprind infefabilul locului, care redimensionează uneori aspecte pe lângă care noi, ceilalţi trecători, trecem în grabă. Personalitatea unui oraş capătă un plus de culoare, de tandreţe, de mister (de ce nu?), sub condeiul celui care cunoaşte dimensiunea metaforei, rolul ei pentru mintea şi ochiul cititorului. Astăzi am ales un citat din lucrarea Bucureştii de altădată de Constantin Bacalbaşa, vol. 1, capitolul: Anul 1873, București, Editura Eminescu, 1987, pp. 120– 121.
„Bucureştii au o nouă distracţiune şi o nouă senzaţie. Aproape de închisoarea Văcăreşti s-au descoperit nişte izvoare feruginoase, cărora le face o mare reclamă un medic: doctorul Penescu.
În scurt timp s-au instalat câteva barăci şi un adăpost acoperit cu scânduri, s-a aşternut nisip pe o distanţă şoseluită şi lumea a început să vie. Mai ales duminicile şi sărbătorile era lume multă, doamnele veneau să flirteze, tinerii tot la fel, dar moda era ca fiecare să poarte în mână o ceşculiţă plină cu apă şi să se plimbe de colo până colo, căci aşa era prescripţia medicală. Duminicile venea să cânte şi o muzică militară, tramvaiele cu imperială pline de lume se succedau, în frunte vagonul cu muzica şi în urmă trei sau patru vagoane cu public. Până la ora 12 dimineaţa, petrecerea bucureştenilor era la apele de la Văcăreşti (1). În vremea aceea trăia în Bucureşti un bătrîn cam ramolit şi căzut în senilitate, numit Bărbucică. Am mai vorbit de el. Glumeţii l-au convins că, dacă îşi va muia de trei ori în fiecare dimineaţă barba în izvorul de la Văcăreşti, va întineri. Aşa a şi făcut, însă apa fiind feruginoasă i s-a roşit barba. Şi astfel Bărbucică a umblat câtăva vreme cu barba roşie dar deloc întinerită. Apele de la Văcăreşti au dat prilej marelui artist Matei Millo, dar acum în marele declin, ca să facă o piesă cu titlul Apele de la Văcăreşti (2). Această piesă a avut un număr destul de mare de reprezentaţii pentru vremea aceea. Iată, de pildă, afişul pe ziua de 9 aprilie:
TEATRU NAŢIONALE
SALA BOSSEL
Luni la 9 aprilie se va reprezenta pentru a cincisprezecea oară
ingenioasa piesă:
APELE DE LA VĂCĂREŞTI
cu un nou adaos
CREDITUL FUNCIAR
sau
SÎNGELE BERE NU SE FACE
Autorul piesei fiind clasicul nostru artist Millo şi titlul noului adaos fiind destul de expresiv şi de semnificativ, credem că bucureştenilor li s-a asigurat petrecerea pentru un interval mai îndelungat de acum înainte.
Această piesă, precum se vede, era un soi de revistă în care autorul adăuga scene şi cuplete noi privitoare la evenimentele zilei.”
(1) Apele de la Văcăreşti au fost descoperite în iulie 1871, în timpul lucrărilor de construire a fundaţiilor pentru un pod peste Dâmboviţa, în apropiere de mânăstirea Văcăreşti şi abator; ele erau atermale, feruginoase, conţineau clor şi puţin carbon; aveau un gust fad şi erau recomandate de medici, printre altele, şi ca leac împotriva sterilităţii feminine (v. Les eaux minérales de Roumanie, Le journal de Bucarest an II, nr. 115, 21 septembrie 1871 stil nou, p. 3–4). Afluenţa de vizitatori a fost mare până prin 1873; se crease, pentru aceştia, şi o linie de omnibuze între centrul oraşului şi „Tăiere” (abator). Apele de la Văcăreşti (izvorul „Domniţa Maria”) au secat în 1880, ca urmare a canalizării albiei Dâmboviţa.
(2) Matei Millo a introdus la noi „revista de actualitate” scriind în câteva zile, în 1972, „comedia vodevilă” Apele de la Văcăreşti, reprezentată pentru prima oară, în sala Bossel de pe Calea Mogoşoaiei, la 19 noiembrie/1 decembrie 1872 şi apărută în volum în acelaşi an.
