V-ați imaginat că există pe lumea asta un parc fără flori? Nicidecum. Nici Cișmigiul nu putea fi imaginat fără frumusețea coloristică a florilor. Prin urmare, primele plante și flori de ornament din Parcul Cișmigiu au fost aduse începând cu anul 1851, sub îndrumarea directă a peisagistului vienez Carl Wilhelm Friedrich Meyer și a horticultorului Franz Hörer. Între anii 1847 și 1854, Franz Hörer a fost asistentul principal al renumitului peisagist și horticultor peisagist Meyer. Împreună, au transformat o zonă mlăștinoasă (fosta baltă a lui Dura Neguțătorul) într-un parc romantic de inspirație englezească, cu alei șerpuitoare și vegetație bogată.
Pe lângă Cișmigiu, cei doi specialiști au contribuit și la amenajarea altor spații importante ale Capitalei la jumătatea secolului al XIX-lea, printre care plantațiile de la începutul Șoselei Kiseleff, unde au adus arbori și arbuști ornamentali inclusiv din Italia și de la Viena.
Numele său este legat și de proiectarea parcului din jurul Castelului Oteteleșanu din Măgurele în anul 1845, lucrând tot sub coordonarea peisagistului Carl Meyer.
Revenind la Cișmigiu să ne reamintim că o mare varietate de specii exotice și flori decorative de exterior au fost comandate direct de la Brașov și Viena. Acestea includeau trandafiri, flori anuale de sezon pentru ronduri timpurii, arbuști parfumați și plante de climat blând care iarna erau adăpostite în serele parcului. Pe lângă cei 30.000 de arbori și arbuști, zonele deschise au fost amenajate cu ronduri geometrice de flori, concepute să coloreze parcul pe tot parcursul sezonului cald. Spre deosebire de grădinile franceze, rigide și geometrice, Meyer și Hörer au optat pentru stilul peisagistic englezesc. S-au trasat alei șerpuitoare și sinuoase care invitau la plimbare și descoperire treptată, evitând liniile drepte. În mijlocul lacului a fost instalată o fântână arteziană impunătoare. S-au construit primele poduri elegante din lemn și s-au amenajat insule artificiale destinate mai târziu lebedelor și păsărilor de apă. Deși grădina a primit primii vizitatori încă din 1847, procesul a întâmpinat dificultăți majore. Moartea prematură a lui Carl Meyer în 1852, la doar 38 de ani, a lăsat proiectul în grija peisagistului Friedrich Rebhuhn. În aceeași perioadă s-a realizat împrejmuirea completă a parcului și s-au instalat primele 100 de bănci din lemn de stejar.
Grădina Cișmigiu a reflectat fidel perioadele de criză prin care a trecut Capitala, transformându-se din spațiu de promenadă boem în zonă de supraviețuire. Cele mai dramatice transformări au avut loc în timpul celor două războaie mondiale.
Perioada ocupației germano-bulgare a reprezentat cel mai sumbru capitol din istoria parcului, acesta fiind devastat pentru a satisface nevoile imediate ale trupelor de ocupație. Pe timpul verii, spațiile verzi și peluzele îngrijite au fost complet distruse. Trupele bulgare și germane au săpat rondurile de flori, transformând Cișmigiul într-o grădină utilitară de legume și zarzavaturi folosită exclusiv pentru hrănirea soldaților. Iernile din timpul ocupației au fost extrem de aspre. Pentru a asigura încălzirea trupelor și a clădirilor rechiziționate din apropiere, soldații germani au tăiat fără milă o mare parte din arborii seculari și arbuștii ornamentali pe care Mayer și Hörer îi plantaseră cu atâta grijă. În mod surprinzător, Al Doilea Război Mondial a adus o dublă realitate pentru parcul din inima Bucureștiului. În plin conflict mondial, autoritățile locale coordonate de primarul general Ioan Rășcanu au reușit să finalizeze unul dintre cele mai frumoase proiecte din parc: Rotonda Scriitorilor (cunoscută inițial ca Rondul Roman). Un spațiu circular unde au fost amplasate busturile a 12 mari scriitori români, oferind refugiu cultural bucureștenilor terifiați de evoluția războiului. Această oază de liniște a fost brutal zguduită în primăvara și vara anului 1944. Bombardamentele aliate anglo-americane (și ulterior cele de represalii ale aviației germane Luftwaffe) au vizat clădirile administrative din jurul parcului (inclusiv Universitatea și Teatrul Național). Suflul exploziilor a distrus numeroase alei, a avariat mobilierul istoric și a decimat o altă parte din vegetație.
După fiecare dintre aceste conflagrații, Cișmigiul a avut nevoie de ani lungi de restaurări conduse de peisagiști renumiți (precum Friedrich Rebhuhn în perioada interbelică) pentru a-și recăpăta farmecul peisagistic și a redeveni destinația favorită de promenadă a orașului.
