Citind în ”Vărul Pons” că mania este “plăcerea trecută în stare de idee”, am tresărit. Balzac, observatorul crud al defectelor omenești, să fie neașteptat de blând cu maniacii? Fără îndoială că nu. Arhitectul ”Comediei umane” ilustrează latura pozitivă, frumoasă a unei preocupări devenite manie, sugerându-ne poate că în anumite împrejurări mania se ascunde sub această aparență. Apelând la vocabularul la modă astăzi, îi găsim îndată echivalentul: hobby. Cuvântul e simpatic, ca și realitatea desemnată. Are aerul acela de inocență deconcertantă pe care ți-l comunică americanii, oameni deschiși, capabili să se bucure ceva mai repede decât noi, bătrâni europeni sceptici. Apoi, să nu uităm că hobby este polisemantic. Înseamnă ”distracție”, ”pasiune”, ”manie”. Prin urmare mai multe etaje de coborât…
Există manii și manii. Unele dintre ele conduc pe calea sigură spre dezechilibru. Totul pornește dintr-o sensibilitate exagerată, din suspiciune, dintr-o permanentă stare de iritare. Lor li se adaugă inevitabil slăbiciunea, închiderea în sine. Ne-am apropiat, ați înțeles deja la ce mă refer. Mania persecuției nu e o abstracțiune; cu atât mai puțin plăcere devenită idee. Oameni pe care i-am considera absolut normali izbucnesc, se aprind din nimic. Nimic nu-i mai poate mulțumi, văd în tot ce se întâmplă atacuri îndreptate împotriva persoanei lor. Niciodată nu li se pare că au locul cuvenit. Comportarea rece, distantă sau doar indiferentă a cuiva este tradusă imediat ca semn al viitoarei adversități. Omul suferind de mania persecuției nu-și poate recunoaște vreodată greșeala, cum nu are capacitatea de a recunoaște meritele altcuiva. Egoismul lui explodează, îi devii dușman dacă, doamne ferește, nu-i împărtășești opinia. Atât îți trebuie, din clipa aceea te-a pus pe lista neagră a celor care îl persecută. Nu vei putea afla niciodată în ce constă răul pe care aceștia l-au pus la cale. Pentru că răul este aici imaginar. Reală rămâne numai incapacitatea lui de a discerne, în ultimă instanță de a înțelege un fapt de viață.
