Termenul arab „ṣalāt” sau „ṣalāh” (صلاة), tradus în limbile europene, de regulă, prin expresiile „rugăciune rituală”, „rugăciune canonică” sau, pur și simplu, „rugăciune”, desemnează cel mai important ritual al islamului. Dintre cei cinci stâlpi ai islamului, alături de mărturisirea de credință (Shahāda), milostenia anuală (Zakāt), postul din luna Ramadan (Siyām) și pelerinajul la Mecca (Hajj), rugăciunea ocupă un loc central, întrucât se efectuează zilnic și constituie o obligație religioasă pentru fiecare musulman, indiferent de vârstă – tânăr sau bătrân -, de starea de sănătate – bolnav sau sănătos – ori de statutul economic – bogat sau sărac. Aceasta reprezintă ritualul emblematic al islamului, astfel încât, atunci când se încearcă definirea caracteristicilor cultului islamic, una dintre primele imagini care îi pot veni cuiva în minte este cea a unui musulman aflat în rugăciune. În cele ce urmează, ne propunem să prezentăm, pe scurt, structura și simbolismul rugăciunii în islam.
Rugăciunea islamică, denumită „ṣalāt” în arabă și „namaz” în limba turcă, nu se reduce la o simplă adresare către Divinitate, asemenea unei rugăciuni rostite înainte de culcare, ci reprezintă un ritual complex, alcătuit dintr-o succesiune de poziții corporale și formule care trebuie recitate sau rostite. Din punctul de vedere al structurii sale, rugăciunea se organizează în unități rituale numite „rakʿāt” (singular: „rakʿa”), fiecare „rakʿa” sau unitate cuprinzând o succesiune de mișcări și poziții corporale: poziția verticală, în picioare („qiyām”), înclinarea trunchiului înainte, cu mâinile sprijinite pe genunchi („rukūʿ”), prosternarea cu fruntea la pământ („sajdah”), poziția șezând, în genunchi („jalsa”), urmată de o a doua prosternare („sajdah”). Fiecare rugăciune islamică obligatorie cuprinde cel puțin două rakʿāt. Prin urmare, în cadrul unei rugăciuni alcătuite din două astfel de unități, musulmanul adoptă succesiv de cel puțin două ori poziția verticală („qiyām”), efectuează două înclinări („rukūʿ”), realizează patru prosternări („sujūd”) și adoptă de trei ori poziția șezând (jalsa): de două ori între cele două prosternări din fiecare unitate rituală și o dată la finalul rugăciunii.
Fiecare dintre cele cinci rugăciuni zilnice ale islamului are o structură specifică și este alcătuită, așa cum am menționat anterior, din cel puțin două unități rituale („rakʿāt”). Cele cinci rugăciuni, ale căror denumiri în arabă și turcă sunt prezentate în continuare, se disting prin momentul zilei în care sunt efectuate și prin numărul de unități rituale care le compun:
- Ṣalāt al-Fajr/Sabah namazı – rugăciunea de dimineață, efectuată cu circa o oră și jumătate înainte de răsăritul soarelui: 2 rakʿāt;
- Ṣalāt al-Ẓuhr/Öğle namazı – rugăciunea de la amiază sau de la prânz, efectuată imediat după ce soarele a trecut de zenit: 4 rakʿāt;
- Ṣalāt al-ʿAṣr/İkindi namazı – rugăciunea de după-amiază, efectuată cu circa două ore înainte de apus: 4 rakʿāt;
- Ṣalāt al-Maghrib/Akşam namazı – rugăciunea de la apus, efectuața imediat după ce discul solar a dispărut de la orizont și a rămas doar lumina roșiatică: 3 rakʿāt;
- Ṣalāt al-ʿIsha/Yatsı namazı – rugăciunea de seară, efectuată la circa o oră și jumătate sau două ore după apus, când s-a întunecat complet: 4 rakʿāt.
În cele ce urmează, vom prezenta modalitatea de efectuare a acestui ritual complex, evidențiind succesiunea etapelor.
Înainte de a efectua rugăciunea rituală, musulmanul trebuie să îndeplinească, în conformitate cu învățătura coranică (Coran 5:6), abluțiunea rituală („wuḍūʾ” sau „abdest”). Aceasta constă în spălarea mâinilor, a feței și a brațelor până la coate, ștergerea capului cu mâinile ude și spălarea picioarelor până la glezne, la care se poate adăuga clătirea gurii, a nasului și a urechilor. După îndeplinirea abluțiunii, credinciosul, aflat într-un loc curat, se îndreaptă cu fața către Mecca, orașul sfânt al islamului, și, stând în picioare, ridică mâinile până în dreptul umerilor sau al urechilor, rostind formula Allāhu akbar („Dumnezeu este Cel mai Mare!”), prin care începe rugăciunea. Acest gest inaugural poartă denumirea de „takbīrat al-iḥrām”. Din momentul rostirii acestei formule, musulmanul devine „muṣallī”, adică persoana care efectuează rugăciunea, și trebuie să respecte regulile specifice desfășurării ritualului: nu îi este permis să vorbească cu cei din jur, să reacționeze la evenimentele exterioare, să mănânce, să bea sau să întreprindă alte acțiuni care nu fac parte din rugăciune.
Rugăciunea începe după rostirea formulei amintite cu credinciosul aflat în poziție verticală (qiyām), cu privirea îndreptată în jos, către locul în care își va așeza fruntea în timpul prosternării. În această poziție, el recită în mod obligatoriu prima sură a Coranului, Al-Fātiḥa, alcătuită din șapte versete și considerată, prin funcția sa liturgică, un fel de echivalent islamic al rugăciunii domnești din creștinism. După recitarea surei Al-Fātiḥa, credinciosul recită un alt pasaj coranic, care poate consta în cel puțin trei versete, o sură întreagă, un fragment dintr-o sură sau un verset mai lung, la alegere. Recitarea se face cu voce tare („jahr”) sau în șoaptă („khafi”), în funcție de specificul rugăciunii (Ex: la rugăciunea de dimineață se recită cu voce tare, dar la cele de la prânz și după-amiază se recită în șoaptă).
După încheierea recitării, musulmanul rostește formula Allāhu akbar și trece din poziția verticală (qiyām) în poziția de înclinare (rukūʿ), sprijinindu-și mâinile pe genunchi și menținând spatele drept. În această poziție, rostește de cel puțin trei ori formula Subḥāna Rabbī al-ʿAẓīm („Slăvit fie Domnul meu, Cel Măreț”). Ulterior, revine în poziția verticală și spune Samiʿa Allāhu liman ḥamidah („Dumnezeu îl ascultă pe cel care Îl laudă”). Apoi rostește din nou Allāhu akbar și se prosternează, așezând nasul și fruntea la sol, în timp ce recită de cel puțin trei ori formula Subḥāna Rabbī al-Aʿlā („Slăvit fie Domnul meu, Cel Preaînalt”).
După prima prosternare, credinciosul rostește Allāhu akbar și trece în poziția șezând, în genunchi (jalsa). Apoi spune din nou Allāhu akbar și efectuează a doua prosternare, în cadrul căreia repetă de cel puțin trei ori aceeași formulă de glorificare adresată lui Dumnezeu. La final, rostind Allāhu akbar, se ridică și revine în poziția verticală (qiyām). Succesiunea descrisă până la revenirea în poziția verticală constituie prima unitate rituală a rugăciunii, denumită rakʿa.
În continuare, credinciosul începe a doua unitate rituală (rakʿa), repetând succesiunea de mișcări și recitări din prima unitate. Astfel, recită din nou sura Al-Fātiḥa, urmată de un pasaj coranic diferit de cel recitat în primul rakʿa, după care efectuează înclinarea (rukūʿ) și cele două prosternări (sujūd), cu formulele corespunzătoare. La încheierea celei de-a doua unități, însă, credinciosul nu revine în poziția verticală, ci rostește Allāhu akbar și rămâne așezat în genunchi (jalsa), cu palmele întinse deasupra acestora. Această poziție se numește „qaʿda” („ședere”) și este destinată recitării, în șoaptă, a unei formule liturgice cunoscute sub denumirile de at-Taḥiyyāt sau Tashahhud.
Dacă rugăciunea cuprinde mai mult de două unități rituale (rakʿat), credinciosul continuă după această ședere intermediară. În funcție de rugăciunea efectuată, numărul total al unităților poate fi de trei, în cazul rugăciunii de la apus, sau de patru, în cazul rugăciunilor de la amiază, de după-amiază și de seară. În această situație, după recitarea formulei at-Taḥiyyāt, musulmanul rostește Allāhu akbar, se ridică în poziția verticală (qiyām) și continuă rugăciunea cu unitățile rituale rămase. În acestea, după recitarea surei Al-Fātiḥa, nu mai recită un alt pasaj coranic, ci continuă cu înclinarea și prosternările, respectând succesiunea rituală descrisă anterior.
În cazul rugăciunilor alcătuite din numai două unități rituale, precum rugăciunea de dimineață, efectuată înainte de răsăritul soarelui, credinciosul continuă după recitarea formulei at-Taḥiyyāt cu o altă rugăciune, cunoscută sub denumirea de Durūd al-Sharīf sau Ibrāhīmiyya, prin care sunt invocate binecuvântările divine asupra Profetului Muḥammad și a familiei sale, în paralel cu cele acordate profetului Ibrāhīm (Avraam) și familiei acestuia. Ulterior, credinciosul poate recita, la alegere, și alte rugăciuni provenite din Coran sau din Sunnah.
În cazul rugăciunilor alcătuite din mai mult de două unități rituale, la finalul ultimei unități, musulmanul adoptă din nou poziția șezând (qaʿda), în care recită formulele at-Taḥiyyāt și Durūd al-Sharīf, precum și alte rugăciuni, la alegere. După încheierea acestor recitări, rugăciunea se finalizează printr-un gest ritual denumit „taslīm”. Acesta constă în întoarcerea capului și a privirii către umărul drept, concomitent cu rostirea formulei As-Salāmu ʿAlaykum wa-Raḥmatullāh („Pacea și mila lui Dumnezeu fie asupra voastră”), urmată de întoarcerea capului către umărul stâng și repetarea aceleiași formule. Prin îndeplinirea acestui gest, rugăciunea rituală este încheiată.
În funcție de școlile juridice („madāhib”, la singular: „madhab”) și de diferitele denominațiuni ale islamului, pot exista anumite diferențe de detaliu în ceea ce privește etapele rugăciunii descrise anterior. De exemplu, majoritatea musulmanilor sunniți adoptă, în timpul recitării Coranului din poziția verticală (qiyām), poziția cunoscută sub denumirea de „qabḍ”, care presupune așezarea mâinii drepte peste încheietura mâinii stângi, cu mâinile poziționate în dreptul buricului, al pieptului sau al inimii. În schimb, unii musulmani sunniți care urmează școala juridică mālikită, precum și toți musulmanii șiiți, dar și ibadiții din Oman, practică „sadl”, poziție în care brațele sunt lăsate drepte, de-a lungul corpului, cu mâinile în jos. Există și alte diferențe minore de ordin ritual, însă schema prezentată anterior surprinde structura generală a rugăciunii islamice, fiind reprezentativă pentru principalele tradiții ale islamului, în pofida variațiilor determinate de interpretările religioase, de școala juridică urmată sau de apartenența confesională.
Rugăciunile obligatorii pot fi efectuate individual sau în colectiv, în adunare (jamāʿa), în orice loc curat, fie că este vorba despre o locuință, o moschee, o stradă, deșert, pădure, câmp, corabie sau munte. Atunci când mai mulți musulmani se reunesc pentru a se ruga, unul dintre ei îndeplinește rolul de „imam”, adică de conducător al rugăciunii, și se poziționează în fața celorlalți credincioși, care se aliniază în rânduri în spatele său. Imamul conduce desfășurarea ritualului, recită din Coran și proclamă toate formulele necesare, iar ceilalți participanți îi urmează mișcările și respectă succesiunea gesturilor și a pozițiilor prescrise, participând astfel în mod colectiv la actul de rugăciune. Imamul nu este un preot, ci doar un conducător al rugăciunii, fiecare dintre credincioși putând în absența sa să conducă ritualul.
Dintre formele de rugăciune colectivă, un loc deosebit de important îl ocupă rugăciunea de vineri de la amiază, denumită „ṣalāt al-jumuʿah”, care înlocuiește rugăciunea obișnuită de la amiază sau de la prânz („ṣalāt al-ẓuhr”) efectuată în celelalte zile ale săptămânii. Rugăciunea de vineri se desfășoară obligatoriu în mod colectiv și cuprinde două unități rituale (rakʿāt), precedate de o predică a imamului, denumită „khuṭba”, structurată în două părți. Rugăciunile colective ocupă, de asemenea, un loc important în cadrul celor două mari sărbători islamice: Sărbătoarea Încheierii Postului, de la sfârșitul lunii Ramadan, și Sărbătoarea Sacrificiului. Rugăciunea specifică acestor ocazii, cunoscută sub denumirea de ṣalāt al-ʿeid, este alcătuită din două unități rituale, însă, spre deosebire de rugăciunea de vineri, predica este rostită după încheierea rugăciunii, nu înainte.
Pe lângă cele cinci rugăciuni zilnice obligatorii, tradiția islamică cuprinde și alte forme de rugăciune, cu caracter facultativ. Printre acestea se numără rugăciunile suplimentare efectuate înaintea sau după anumite rugăciuni obligatorii zilnice (Ex: rugăciunea de două rakʿat înainte de rugăciunea de dimineață etc.), precum și rugăciunile nocturne, care ocupă un loc important în practica spirituală a numeroși musulmani. Deosebite sunt rugăciunile nocturne ale lunii Ramadan.
Desfășurarea rugăciunii islamice este reglementată de numeroase prescripții juridico-religioase, care stabilesc atât condițiile de validitate ale ritualului, cât și procedurile aplicabile în cazul comiterii unor erori, al omiterii anumitor elemente obligatorii sau al neîndeplinirii rugăciunii în intervalul de timp prescris. Aceste aspecte, alături de alte norme referitoare la practica rugăciunii, sunt analizate în literatura juridică islamică, în special în tratatele de „fiqh” („jurisprudență islamică”).
Rugăciunea canonică în islam nu reprezintă însă doar un ritual obligatoriu, a cărui îndeplinire este prescrisă de Coran și de tradiția profetică (Sunnah), ci e mai mult de atât, având o simbolistică bogată, expusă în literatura sufită și în scrierile ezoterice islamice. Rugăciunea reprezintă un dialog al omului cu Dumnezeu și, totodată, o înălțare („miʿrāj”) către Acesta, potrivit relatării „al-ṣalāh miʿrāj al-muʾmin” („rugăciunea este înălțarea credinciosului”). Asocierea rugăciunii cu ideea de înălțare trimite la un eveniment important din viața Profetului Muḥammad, și anume călătoria sa nocturnă miraculoasă de la Mecca la Ierusalim și înălțarea la ceruri, cunoscute sub denumirea de „Al-Isrāʾ wa-l-Miʿrāj”. Potrivit tradiției islamice, în timpul acestei călătorii, Profetul a primit pentru prima dată porunca de a îndeplini cele cinci rugăciuni zilnice. Prin urmare, originea acestei obligații este de natură cerească, iar unul dintre rolurile rugăciunii constă în a reconstitui, pentru fiecare credincios, această călătorie spirituală către Dumnezeu. Tradiția consemnează, de asemenea, că, după întoarcerea Profetului la Mecca, arhanghelul Gavriil (Sayyidunā Jibrīl) i s-a arătat în fiecare dintre cele cinci momente ale zilei stabilite pentru rugăciune, pentru a-i indica atât orele în care aceasta trebuia îndeplinită, cât și modul concret de efectuare a ei. Astfel, din punct de vedere islamic, toate pozițiile corporale și formulele care alcătuiesc structura complexă rituală a rugăciunii au fost revelate, nefiind invenții omenești. Fiecare credincios care îndeplinește rugăciunea nu face decât să reproducă ceea ce arhanghelul Gavriil l-a învățat pe Profet.
În ceea ce privește simbolismul specific al pozițiilor corporale din timpul rugăciunii, trebuie menționat că fiecare dintre cele trei poziții principale – qiyām, rukūʿ și sujūd (singurlar: sajdah) – corespunde, din punct de vedere formal, unei litere a alfabetului arab: alif (ا), dāl (د) și mīm (م). Cele trei litere formează cuvântul Ādam (آدم), numele primului om, sugerând că rugăciunea constituie un act existențial fundamental al ființei umane. Această interpretare simbolică poate fi pusă în legătură cu versetul coranic: „Și Eu nu i-am creat pe jinni și pe oameni decât pentru ca ei să Mă adore” (Coran 51:56).
Astfel, poziția verticală, qiyām, care corespunde literei alif și numărului unu, simbolizează nu numai afirmarea unicității divine prin rostirea formulei Allāhu Akbar („Dumnezeu este Cel mai Mare”), ci și demnitatea omului în calitate de locțiitor al lui Dumnezeu (khalīfah), precum și natura sa teomorfă. Totodată, această poziție exprimă condiția omului ca rob al lui Dumnezeu, stând drept la Poarta Milei divine, într-o atitudine de receptivitate și disponibilitate pentru a comunica cu Domnul său și pentru a răspunde poruncii Sale.
Poziția rukūʿ, corespunzătoare literei dāl, presupune aplecarea trunchiului înainte, cu mâinile sprijinite pe genunchi. Din perspectivă simbolică, aceasta reprezintă un „barzakh” („istm”), adică un spațiu intermediar între qiyām și sujūd, exprimând umilința devoțională a omului în fața Creatorului. În această poziție, omul se situează simbolic ca o punte între cer și pământ, între verticalitate (qiyām) și orizontalitate (sujūd). Totodată, el continuă să Îl preamărească pe Dumnezeu. Ridicarea din rukūʿ și revenirea temporară în poziția verticală, însoțite de rostirea formulei Samiʿa Allāhu liman ḥamidah („Dumnezeu îl ascultă pe cel care Îl laudă”), pot fi interpretate simbolic drept răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea adoratorului.
Prosternarea (sujūd sau sajdah), care corespunde literei arabe mīm, simbolizează anihilarea eului (fanāʾ) și condiția de rob absolut al lui Dumnezeu (ʿabd). În această stare, credinciosul se află cel mai aproape de Dumnezeu, după cum se afirmă într-un ḥadīth. Este semnificativ faptul că, în Coran 17:1, atunci când se face referire la călătoria nocturnă miraculoasă a Profetului, acesta este desemnat prin termenul ʿabd („rob”). Omul se apropie de Domnul său doar în calitate de rob. În acest sens, în timpul prosternării, chipul robului se află la pământ, iar întreaga existență creată pare să dispară din orizontul conștiinței sale, rămânând numai Fața lui Dumnezeu, potrivit versetelor din Coran 55:26–27. În acest moment paradoxal, în care omul se află în poziția cea mai joasă din punct de vedere corporal, dar totodată cel mai aproape de Dumnezeu, el Îi proclamă slava prin formula Subḥāna Rabbī al-Aʿlā („Slavă Domnului meu Preaînalt”).
Poziția finală, șezând (qaʿdah sau jalsah), simbolizează renașterea omului prin integrarea sa în Ființa divină, stare desemnată prin termenul sufit baqāʾ. În această poziție se recită al-Taḥiyyāt, rugăciune care evocă un dialog între Dumnezeu și Profet în cadrul călătoriei sale miraculoase, urmată de Durūd al-Sharīf și de alte formule de rugăciune. În cele din urmă, ritualul se încheie prin transmiterea, către întregul univers, a binecuvântării dobândite în timpul rugăciunii, prin rostirea salutului de pace către dreapta și către stânga. Astfel, ritualul rugăciunii ajunge la încheiere.
Acestea reprezintă doar câteva dintre explicațiile succinte oferite de maeștrii sufiți cu privire la simbolismul rugăciunii. Totuși, după cum subliniază și Frithjof Schuon, pentru eficacitatea spirituală și validitatea ritualului nu este necesar ca musulmanul să cunoască toate aceste semnificații simbolice, dintre care majoritatea nu sunt cunoscute de credincioșii obișnuiți. Esențiale sunt intenția sinceră și îndeplinirea corectă a tuturor etapelor ritualului pentru ca rugăciunea să fie validă.
De asemenea, un simbolism aparte este asociat atât ritualului care precedă rugăciunea, și anume abluțiunea (wudūʾ), menită să readucă omul la starea sa de puritate primordială (fiṭra), cât și modului de așezare a mâinilor în timpul poziției verticale (qiyām). Schuon stabilește o analogie între abluțiunea rituală, care precedă rugăciunea musulmană, și spovedania, care precedă primirea euharistiei în tradiția creștină. Ambele sunt rituri de purificare spirituală înainte de cel mai important ritual al religiei fără de care, în condiții normale, nu poate fi îndeplinit. În ceea ce privește așezarea mâinilor într-o anumita poziție în rugăciune, aceste elemente exprimă modalități distincte de concentrare, cărora li se adaugă simbolismul recitării cu voce tare (jahr) și al recitării în șoaptă sau cu voce joasă (khafi), ce pot fi puse în legătură cu noțiunile mai generale de ẓāhir („exoterism”) și bāṭin („ezoterism”).
În încheiere, putem afirma că rugăciunea islamică poate fi înțeleasă ca un veritabil ritual al înălțării omului și al învierii inimii. Atunci când credinciosul se ridică pentru a începe rugăciunea, adoptând poziția verticală (qiyām), gestul său poate fi interpretat simbolic prin analogie cu ridicarea morților în Ziua Învierii (Yawm al-Qiyāmah), în urma chemării îngerului Isrāfīl, care corespunde, în această interpretare simbolică, chemării la rugăciune (adhān). Astfel, actul rugăciunii reconstituie, la nivel spiritual, atât înălțarea către Dumnezeu, cât și trezirea, învierea și reînnoirea lăuntrică a ființei umane. Din acest motiv, anumite ḥādīth-uri subliniază importanța împlinirii rugăciunii și în locuința proprie, pentru ca aceasta să fie însuflețită prin actul devoțional și să nu se transforme, simbolic, într-un mormânt.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Al-Bukhari, Muhammad, Sahih Al-Bukhari, vol.1–9, trad. Muhammad Muhsin Khan, Ryadh, Darussalam, 1997;
Al-Ghazali, Abu Hamid, Ihya’Ulum Ad-Din, vol.I–IV, trad. Maulana Fazlul Karim, London, Qadeem Press, 2023;
Bari, Nerdin; Cherim Enghin; Gemaledin Demirel, Rugăciunea (As-Salah) – Namaz. Conform școlii hanefite comparativ cu celelalte școli de jurisprudență islamică, ediția a III-a, București; Constanța, Editura Islamul Azi, 2023;
Ibn Anas, Malik, Al-Muwatta of Imam Malik, ediția a III-a, trad. Aisha Abdurrahman Bewley, Norwich, Diwan Press Ltd., 2014;
Ibn Arabi, Muhyiddin, Legea sacră și calea adevărului, trad. Teodoru Ghiondea, București, Editura Herald, 2022;
Ibn Arabi, Muhyiddin, The Openings Revealed in Makkah (capitolul On maʿrifah of mysteries of prayer), vol.III–IV, trad. Shuayb Eric Winkel, New York, Pir Press, 2021;
Nasr, Seyyed Hossein, Islam. Religion. History and Civilization, New York, HarperOne, 2003;
Schuon, Frithjof, Înțelegerea islamului, trad., note și cuvânt-înainte de Cristi Rusin, București, Editura Herald, 2026;
Schuon, Frithjof, Ochiul inimii, ediția a II-a (revizuită și adăugită), traducere de Daniel Hoblea și Cristi Rusin, București, Editura Herald, 2026;
Schuon, Frithjof, Sufismul: Văl și Chintesență, trad., note și cuvânt-înainte de Cristi Rusin, București, Editura Herald, 2026.
