Însemnările care urmează se situează în completarea mai multor articole ale mele despre spectacole cu piese din dramaturgia lui Hanoch Levin, apărute în publicația ”Leviathan” mai demult, și, totodată, în prelungirea unor notițe publicate cu puțin timp în urmă despre școlile de teatru din Israel.
Spectacolul ”Asasinat” este producția Cercului de teatru de la Universitatea din Tel Aviv; am avut prilejul să-l văd adoptat de Tzavta; Tzavta este o instituție care patronează un complex format din patru săli de spectacol de relativ mici dimensiuni, situate la subsolul unui bloc-turn din centrul orașului Tel Aviv. Tzavta adoptă cu regularitate, pentru a le prezenta într-una dintre aceste săli, diverse montări de teatru experimental, de fringe, monodrame, concerte, spectacole de divertisment, de stand-up etc. – ceea ce justifică faptul că instituția, Centru pentru evenimente culturale și artistice, e adesea denumită ”o pepinieră a teatrului israelian”. Așa se face, deci, că am putut vedea acolo spectacolul Cercului de Teatru al Universității din Tel Aviv cu piesa lui Hanoch Levin, ”Asasinat”.
Piesa aceasta a fost jucată pentru prima oară de către Teatrul Cameri, în 1997, în regia lui Omri Nitzan, unul dintre cei mai de vază regizori israelieni; a fost jucată atunci de câțiva actori tineri și de cîțiva din cei mai de seamă actori vârstnici ai teatrului. Ulterior, piesa a fost jucată de mai multe ori la New York, a fost jucată la Varșovia și la Wrocłav, la Stockholm, la Londra.
Ce se întîmplă în această piesă? În primul tablou, trei soldați israelieni care au ucis un adolescent arab sunt pe punctul să-i mutileze cadavrul; tatăl băiatului apare pe neașteptate, ceea ce-i împiedică pe cei trei să-și ducă planul la îndeplinire; știrea despre încheierea unei înțelegeri de încetare a ostilităților dintre cele două popoare aflate în conflict îi face pe cei trei soldați să dispară rapid de la fața locului. În al doilea tablou al piesei, care se petrece mai mulți ani după cel dintîi, tatăl adolescentului ucis atacă niște însurăței evrei care au dorit să se izoleze de petrecerea prilejuită de nunta lor; ginerică e ucis, mireasa e violată, apoi ucisă și ea. În al treilea tablou al piesei, după alți ani, un salahor arab flirtează cu niște prostituate israeliene, apoi e linșat de mulțimea stârnită de o explozie petrecută în apropiere. Într-un scurt epilog, unul dintre atacatorii adolescentului ucis din primul tablou reapare, orb, ca urmare a participării lui la un război purtat de statul Israel; el ține să-i comunice tatălui băiatului omorât care au fost ultimele cuvinte ale fiului lui.
Nu e nevoie să fii expert în exegeza operelor literare ca să înțelegi că piesa lui Hanoch Levin prezintă conflictul dintre israelieni și arabi ca pe un dat ineluctabil al istoriei, sortit să producă la nesfârșit crimă după crimă, omor după omor. Viziunea dramaturgului e întunecată, cinică – asasinatul e sortit să se perpetueze veșnic.
De când publicația ”Leviathan” a acceptat colaborarea mea, m-am învățat să scriu exact ce gândesc, fără să țin seama de opinii înrădăcinate în mentalitatea publică, fără să țin seama de considerente de diplomație culturală și nici de reputații consolidate. Așa voi scrie și despre această piesă a lui Hanoch Levin, considerată una din culmile creației lui, fiindcă e una din mai puținele piese în care dramaturgul a tratat un subiect politic. Este ceva în drama ”Asasinat” care pe mine mă dezgustă.
În primul tablou al piesei, soldații care l-au ucis pe adolescentul arab sunt pe punctul să-i batjocorească leșul, tăindu-i cu un cuțit membrul viril; numai din întâmplare apariția tatălui și apoi știrea că s-a decretat pace între popoarele beligerante îi împiedică să-și ducă intenția până la capăt. În al doilea tablou, însurățeii, amândoi virgini, așa ni se spune, s-au depărtat de petrecerea nunții, ca să debuteze în existența lor conjugală printr-o partidă de cunilingus. Arabul care, în primul episod, și-a văzut fiul ucis de către soldați israelieni, îl ucide acum pe ginerică, iar apoi o ucide și pe mireasă, nu însă înainte de a o viola. În al treilea episod, salahorul arab, destul de timid de altfel, poartă tratative cu o prostituată, apoi e pe punctul s-o posede ”pe la spate”, ceea ce provoacă observația promptă a femeii că rafinamentul pe care și-l dorește partenerul ei reclamă un supliment de tarif.
Nu, nu sunt o mironosiță. Dar Hanoch Levin considera, pe câte înțeleg, că asasinatul cu caracter politic, național, prezintă necesarmente implicații sexuale și de aceea descrie sistematic asasinatele politice amănunțind aceste implicații, care lui i se par ineluctabile. Dezbaterea politică deviază astfel de la politic înspre senzual și erotic, spre obsesiile cunoscute ale scriitorului, iar, pe această cale, ia un foarte neplăcut aspect comercial. Despre sălbăticiile la care duc prejudecățile naționale mie nu mi se pare că e cazul să vorbești zgândărind în spectatori instincte animalice. O piesă și o montare care se vor purtătoare de mesaj politic sunt, în opinia mea, abjecte să se înzorzoneze cu trivialități.
În aceeași ordine de idei, nu văd cu ce contribuie la transmiterea mesajului piesei urinatul pe scenă – e drept, foarte pudic, cu spatele la public, pe niște culise. Tot așa, nu văd cu ce contribuie ideologic la comunicarea acestui mesaj șlițurile descheiate și nici repetata extragere de sub fustă și fluturare demonstrativă a unor chiloțași; una dintre perechile de chiloței devine, la un moment dat, căluș.
Spectacolul despre care scriu e bilingv – se vorbește în el și în ebraică, și în arabă; traducerea textului piesei – sensibil scurtat – este tot timpul proiectată pe fundal.
Montarea se desfășoară, toată, în cutia neagră, goală, a scenei. În primul episod sunt risipite pe podea elemente de vestimentație și, firește, un cuțit, luminat special. Înainte de al doilea tablou sunt rispite pe scenă mormane de felurite veșminte, foarte multe din ele de culoare roșie. Înainte de al treilea tablou sunt aduse în scenă cîteva baloturi; peste construcția formată din aceste baloturi sunt mutate – învălmășite, bineînțeles – articolele de îmbrăcăminte risipite pe toată suprafața scenei; operația este făcută cu o greblă și cu o lopată; nițel nedumeritoare la început, ea parvine, în cele din urmă, se creeze sugestia unui șantier.
”Asasinat”, ca și spectacolul cu ”Opinia lui Don Quijote” al aceluiași Cerc de teatru de la Universitate, mă pune în fața unui paradox: nu pot subscrie la multe dintre ideile și la multe dintre soluțiile estetice promovate de spectacol, dar nu pot să nu apreciez deplina profesionalitate a realizatorilor.
”Asasinat” e un spectacol foarte bine jucat de către toți cei șase interpreți ai lui – unii dintre ei în câte două roluri; e un spectacol foarte bine ritmat, excelent organizat.
Mai am totuși o observație de făcut pe marginea lui, o observație destul de importantă. De ce oare vor fi considerat realizatorii montării că e nimerit și bine, și frumos să transforme în leit-motiv muzical al acestei montări cântecul ”Drumuri-drumuri”, scris în 1945 de către compozitorul sovietic Anatoly Novikov pe versuri de Lev Oshanin? E un cântec splendid, cândva foarte popular, care vorbește despre drumurile străbătute de Armata Roșie în cel de Al Doilea Război Mondial. Între destinele acelor soldați, pe care cântecul le exprimă poetic, și conflictul israelo-arab nu văd nimic, dar absolut nimic comun, care să justifice opțiunea muzicală a realizatorilor spectacolului de la Universitate.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
